Comunicarea este probabil la fel de veche ca si omenirea...despre foarte-foarte putine lucruri de pe lumea asta se poate spune acest lucru, dar totusi, comunicarea este de-o varsta cu civilizatia omeneasca. Indiferent ca omul preistoric sau cel de Neanderthal nu prea vorbeau cum vorbim noi astazi, totusi acea creatura era capabila sa articuleze niste sunete insotite de o anumita gestica si mimica...deci comunica cu cei din jurul sau.
Evident ca atunci comunicarea era foarte simpla. Fara sa fi trait acea perioada, cred totusi ca oamenii de atunci nu erau preocupati de prea multe “zorzoane” vocale sau lingvistice, ci doar exprimau, asa cum si traiau, nevoile de baza. Un extraordinar exemplu in acest sens poate fi considerat inceputul filmului “Odiseea spatiala 2001” a lui Stanley Kubrick. Cam despre asta este vorba.
Evident ca o data cu trecerea timpului si cu evolutia fiintei umane, cum era si firesc, comunicarea a evoluat si ea, piatra de hotar fiind inventarea scrisului. Din momentul in care a fost inventat scrisul, dupa parerea mea, s-a schimbat totul. Nu conteaza ca era vorba de hieroglifele egiptene, scrierea araba sau cea cuneiforma. Omul a inteles atunci ca se poate exprima in alt fel fata de cei din jurul lui. Ca ceea ce gandeste sau crede, odata sapate in piatra vor fi aflate, citite, comentate de foarte multi oameni mult timp de atunci inainte.
Nu mai indoiesc ca trecerea de la oralitate la scris a presupus o mare ruptura in societatile antice si ca aceasta schimbare nu s-a facut foarte lin sau fara convulsii...dar cel mai important lucru a fost acela ca niste oameni vizionari au inteles care era de fapt castigul scrisului si al comunicarii.
Prin intermediul scrisului comunicarea verbala, volatila, s-a transformat intr-o comunicare ce putea fi “inregistrata”...”stocata”...poate ca atunci s-a constientizat intr-adevar povara cuvantului si a insemnatatii sale, a raspunderii din spatele ideilor pe care le asterni pe piatra/papirus/piei/hartie.
Ar fi enorm de multe lucruri de spus despre lumina pe care a adus-o cuvantul scris, omenirii... despre inventia tiparului, ceea ce a condus la cresterea accesului la cuvantul scris si altor paturi de oameni in afara de clerici. Asta a insemnat in ultima instanta ca s-a dat omului de rand acces la informatie prin intermediul comunicarii scrise. Imi este clar ca nu am fi fost astazi ceea ce suntem in lipsa comunicarii si a evolutiei acesteia.
Dar care ar fi legatura cu lumea prezenta si de ce a fost necesara aceasta scurta istorie de mai sus? Pai ca sa nu uitam de unde am plecat. In toata istoria existentei sale comunicarea (in orice forma a sa si nu doar in cea scrisa) a avut rolul de a transmite informatii, idei, principii de la un individ la altul, de la o generatie la alta. Deci ca o concluzie fireasca putem spune fara tagada ca in spatele comunicarii exista continut.
Intre timp, comunicarea a trecut de la semnalele cu fum sau hieroglifele sapate in peretii piramidelor, la mijloacele electronice. In mai putin de 150 de ani omenirea a fost capabila sa inventeze telegraful, telefonul, cinematograful, radioul, televiziunea, internetul ca si instrumente pentru comunicare. Cuvantul scris a explodat prin intermediul cartilor, ziarelor si revistelor. Oricine poate recunoaste cu mana pe inima ca toate mijloacele enumerate mai sus au transformat comunicarea dintr-un act singular sau restrans intr-un fenomen global. Si totusi exista o senzatie de neimplinire...si nu cred ca sunt singurul care simte acest lucru. Senzatia mea este aceea ca, pe cat de mult au evoluat mijloacele moderne de comunicare, cu atat (direct proportional) s-a redus continutul din spatele comunicarii.
Uneori stau si ma gandesc ca este incredibil cum in cateva secunde, prin telefon, poti sa comunici cu cineva aflat in partea cealalta a planetei...cu doar 150 de ani in urma singura modalitate de comunicare pe o asemenea distanta o reprezenta banala scrisoare care putea sa faca pe drum (daca nu se pierdea) si cateva saptamani sau chiar luni.
Deci mijloacele moderne de comunicare au mai realizat un lucru extraordinar. Acela de a apropia oamenii, de a-i transforma intr-o mare comunitate planetara.
Insa lucrurile nu s-au oprit aici. Odata cu dezvoltarea exploziva a Internetului noi forme de comunicare s-au dezvoltat cu rapiditate. Avem acum blogg-ingul dar si micro blogg-ing (Twitter). Avem retelele de socializare (Facebook, Hi5, LinkedIN etc, etc) dar si jocuri pe PC care inlocuiesc viata reala creand comunitati virtuale (Second Life). Pentru oricine acest lucru ar echivala cu paradisul comunicarii…ar trebui sa fie armonia universala intre oameni…un fel de rai pe pamant…si totusi…
Si totusi nu e asa. O data cu evolutia atat de rapida acestor mijloace electronice, a evoluat (din nou) si comunicarea...si ma reintorc la problema continutului. Din pacate aceasta virtualizare a comunicarii a condus mai degraba si la virtualizarea mesajului transmis. Din punct de vedere cantitativ se comunica enorm...se scrie si se vorbeste non stop, dar despre...nimic. Cu toate ca avem la varful degetelor cea mai performanta tehnologie de pana acum, spunem si scriem niste banalitati ridicole...
Multi dintre cei care au devenit constienti de banalizarea si trivializarea (in sensul de comun, obisnuit) comunicarii s-au grabit sa dea vina pe tehnologie...PC-ul de fapt a spalat oamenii pe creier si i-a facut tembeli, superficiali pentru ca le mananca timpul iar oamenii nu mai au timp pentru cunoastere. Din punctul meu de vedere aceasta opinie este doar partial corecta...nu mijloacele au distrus comunicarea ci excesul de comunicare a distrus-o...am impresia ca oamenii nu au totusi atat de multe lucruri sa-si spuna unii altora, dar devenind atat de ieftin sa comunici inlocuim foarte usor continutul, deci calitatea, cu cantitatea...
Virtualizarea comunicarii a mai produs un rau...chiar mai mare decat cel al “diluarii” continutului. Acest rau se refera la instrainarea indivizilor. Poate ca aceste mijloace de comunicare au adus intr-adevar avantaje incredibile (imaginati-va viata de acum fara telefon mobil sau Internet), dar din pacate cei mai multi nu au fost capabili sa faca diferenta intre tehnologie (masina) ca si mijloc si spirit...si uite asa, pe nesimtite, am ajuns nu doar sa virtualizam comunicarea dintre noi, dar am ajuns sa ne virtualizam cu totul...adolescentii din ziua de azi prefera oricand retele de socializare batutului mingei in spatele blocului. Si cu toate ca ne-am apropiat atat de mult unii de altii, suntem mai singuri ca oricand. Pustiul de la etajul 3 are multi “prieteni” in Australia, Germania sau India, dar niciunul la el in cartier...”avatarul” lui din Second Life este de foarte mare succes iar pe Facebook are peste 500 de prieteni, dar in viata reala iese din casa o data pe saptamana...si nu-i place ce vede...iar daca incearca sa intre in vorba cu cineva de pe strada, constata ca nu se mai exprima asa de usor ca pe “mess”...incercand sa lege o prietenie reala cu o fata de varsta lui isi da seama ca e stangaci in comunicare...nu mai are la dispozitie “emoticon-uri” ca sa-l ajute sa-si exprime sentimentele...ce mai...un adevarat blestem e viata asta...si e atat de usor in “virtual”...
In aceste conditii, paradoxal, multi se intreaba de ce societatea actuala a ajuns sa fie atat de deprimata? De ce oamenii se simt atat de singuri cu toate ca sunt “inundati” in permanenta de comunicare? Pai poate din cauza faptului ca au uitat sa traiasca si sa interactioneze unii cu altii lasand acest lurcru in seama tehnologiei?!?
Poate ar trebui sa utilizam aceasta tehnologie extraordinara care ne sta la dispozitie doar pentru strictul necesar in ale comunicarii si sa lasam sentimentele sa se exprime asa cum stiu ele de atatea mii de ani...
Sunday, April 25, 2010
Saturday, April 3, 2010
Eu cand vreau sa fluier, fluier!
Pe meleagurile noastre mioritice, in general, copiii se impart in trei mari categorii: cei din familii cu foarte multi bani ai caror parinti le satisfac odraslelor orice fel de capriciu (ba le mai si creeaza unele noi), cei din familii cu venituri medii si care au parinti salariati dar care fac tot posibilul sa-si tina odraslele la scoala si sa le ofere o viata fie decenta, fie cat mai apropiata celor din prima categorie si cei care provin din familii extrem de sarace, sau dezorganizate, sau abuzive si care copii incearca doar sa supravietuiasca in lumea in care au fost azvarliti.
Filmul cu numele din titlul articolului se refera la aceasta ultima categorie.
Povestea filmului nu este deloc noua si este in fapt destul de simpla...Sincer, nici nu ma asteptam la nu-stiu-ce poveste alambicata sau sofisticata, dar la fel ca si in cazul altor filme romanesti, distinctia vine de la modul cum este spusa aceasta poveste...de la modul in care este interpretata.
Cred ca multi dintre voi stiu deja faptul ca filmul a fost facut aproape in totalitate cu amatori si nu cu actori profesionisti. Cu exceptia lui Mihai Constantin, Clarei Voda si Adei Condeescu, restul sunt “copii problema” luati direct de la centre de reeducare.
Filmul este foarte trivial in limbaj...asa incat daca unii dintre voi v-ati gandit sa va luati si copiii cu voi la acest film, poate va mai ganditi.
Atmosfera in care se deruleaza povestea filmului este foarte tensionata si asta gratie personajului interpretat incredibil de natural (pentru ca de fapt baiatul asta se joaca pe sine) de catre George Pistereanu. De mult timp nu am mai vazut atata ura mocnita, tensiune si de ce nu nebunie, stranse laolalta intr-un singur om. Repet...este incredibil cum poate interpreta acest baiat. In plus trebuie remarcata si inteligenta regizorala extraordinara a lui Florin Serban pentru ca isi lasa actorul principal sa fie una cu personajul...il lasa sa se balbaie, sa se incurce, asa cum s-ar intampla si in viata. Nu veti vedea nicio secunda in acest film indicatiile regizorale din spatele personajului principal. Baiatul acela, asa cum am mai spus mai sus, se joaca pe sine...isi joaca propria drama si in niciun caz nu spune o poezie invata pe dinafara pentru a-si interpreta rolul.
In afara de tensiune, senzatia este si una de repulsie la ceea ce vezi...o mica inchisoare de provincie formata din cateva case si anexe extrem de vechi si paraginite unde absolut totul (dusuri, paturi, mobilier, decor etc) este de acum cel putin 40 de ani...ca sa nu mai vorbim de “locatarii” acestei inchisori, in proportie de peste 99% tigani, oameni aflati la marginea lumii si a societatii, fara nicio perspectiva si fara niciun viitor, asa cum spunea chiar personajul principal.
Nu as vrea sa intru in mai multe detalii in ceea ce priveste lumea care populeaza inchisorile romanesti, ideea de privare de libertate, categoriile sociale din care provin acesti detinuti si poate cel mai important lucru cam ce fac ei dupa ce ies din inchisori...poate ca acest subiect il voi trata vreodata intr-un articol separat.
Pot sa spun insa, ca din punct de vedere al realismului si naturaletei cu care este prezentata aceasta lume urata a inchisorii, filmul asta (alaturi de “Cel mai iubit dintre pamanteni”) este in topul absolut al filmelor romanesti.
As vrea, totusi, asa cum fac de fiecare data cand vorbesc despre un film romanesc, sa spun si cateva cuvinte despre sala de cinema...de fapt despre spectatorii din sala. Nu am avut timp, din pacate, sa vad filmul acum o saptamana in weekend-ul in care a avut premiera...pentru ca as fi putut sa-l vad la Cinema Studio. In felul asta am fost nevoit sa merg la Mall (nu conteaza numele sau pentru ca sunt toate la fel). Filmul ruleaza intr-o sala relativ mica de maximum 130 de locuri, iar la spectacolul la care am fost si eu au fost cam 20 de oameni in sala, in majoritate tineri si foarte tineri. Si tot cum fac de obicei cand merg la film, observ putin si din atitudinea si comportamentul lor vis-a-vis de tema pe care o propune filmul.
Ceea ce am observat m-a indispus total si nu a facut decat sa-mi confirme (pentru a cata oara?!?!) ca acesti copii (din prima si mai ales din a doua categorie descrise sus) sunt in totalitate spalati pe creier. Nu numai ca unii dintre ei au ras neintrerupt pe aproape intreaga durata a filmului, care este drama-dramelor iar povestea nu te lasa nici macar sa zambesti timp de 90 de minute, dar au fost siderati de cum arata acea inchisoarea. De ce? Pentru ca cei mai multi dintre ei nu mai traiesc demult in lumea reala a Romaniei secolului XXI. Probabil ca in creierele lor spalate intensiv cu “Avatar” si alte “capodopere” 3 D incep sa creada ca de fapt asa arata toata lumea. Aici are loc de fapt clivajul imens intre primele 2 categorii de copii si cei care se afla la marginea societatii. Este ceva similar cu anecdota aceea prin care ii era descrisa in cuvinte o girafa unui taran din inima Siberiei, iar acesta spunea senin la sfarsit “Io nu am vazut niciodata asa ceva, deci nu exista!”. Cam asa se intampla si la noi, si in filmul despre care vorbim. Film in care detinutii nu sunt imbracati in uniforme curate si scrobite ca cei din filmele americane, in care celulele de detentie nu arata precum camerele de hotel in care sunt “cazati” unul sau maximum 2 detinuti, unde nu ai cinema cu circuit inchis sau sala de forta si o cantina unde se mananca mai bine decat la restaurant. Inchisoarea aceea de provincie din filmul nostru este o maghernita veche si ponosita, puscariasii sunt imbracati cu hainele cu care au venit de acasa, mananca de o valoare de sub 10 lei pe zi (!!). Este locul unde manele si muzica tiganeasca sunt la putere, este locul unde legea pumnului este singura in vigoare si toti stiu (cu adevarat) de frica ei.
Nu vreau in niciun caz sa le fac un proces de intentie acestor copii. La cat de spalati pe creier sunt, oricum nu-i mai poate nimeni scoate din lumea virtuala in care traiesc. In schimb, eu nu am inteles un alt lucru. De fapt ce cauta copiii astia la filme de acest gen? Oferta mall-ului respectiv cuprindea cel putin 15 filme (din care peste 90% filme americane de spalare a creierului, asa cum le place lor)...si atunci pentru ce sa te chinuiesti 90 de minute sa vezi un film care nu-ti place si din care nu intelegi absolut nimic?!?! Doar pentru ca i s-a facut putina reclama si a fost vorbit de bine la TV?!?
In fine...m-am lungit mai mult decat am dorit cu acest articol. La finalul sau va reamintesc faptul ca filmul a luat Ursul de Argint la Berlin anul acesta. Dar nu asta este motivul pentru care trebuie sa mergeti sa-l vedeti. Este pur si simplu un film foarte bun si este cu atat mai extraordinar faptul ca in vremurile comerciale pe care le traim se mai pot face totusi si filme de exceptie precum „Eu cand vreau sa fluier, fluier“. Vizionare placuta!
Filmul cu numele din titlul articolului se refera la aceasta ultima categorie.
Povestea filmului nu este deloc noua si este in fapt destul de simpla...Sincer, nici nu ma asteptam la nu-stiu-ce poveste alambicata sau sofisticata, dar la fel ca si in cazul altor filme romanesti, distinctia vine de la modul cum este spusa aceasta poveste...de la modul in care este interpretata.
Cred ca multi dintre voi stiu deja faptul ca filmul a fost facut aproape in totalitate cu amatori si nu cu actori profesionisti. Cu exceptia lui Mihai Constantin, Clarei Voda si Adei Condeescu, restul sunt “copii problema” luati direct de la centre de reeducare.
Filmul este foarte trivial in limbaj...asa incat daca unii dintre voi v-ati gandit sa va luati si copiii cu voi la acest film, poate va mai ganditi.
Atmosfera in care se deruleaza povestea filmului este foarte tensionata si asta gratie personajului interpretat incredibil de natural (pentru ca de fapt baiatul asta se joaca pe sine) de catre George Pistereanu. De mult timp nu am mai vazut atata ura mocnita, tensiune si de ce nu nebunie, stranse laolalta intr-un singur om. Repet...este incredibil cum poate interpreta acest baiat. In plus trebuie remarcata si inteligenta regizorala extraordinara a lui Florin Serban pentru ca isi lasa actorul principal sa fie una cu personajul...il lasa sa se balbaie, sa se incurce, asa cum s-ar intampla si in viata. Nu veti vedea nicio secunda in acest film indicatiile regizorale din spatele personajului principal. Baiatul acela, asa cum am mai spus mai sus, se joaca pe sine...isi joaca propria drama si in niciun caz nu spune o poezie invata pe dinafara pentru a-si interpreta rolul.
In afara de tensiune, senzatia este si una de repulsie la ceea ce vezi...o mica inchisoare de provincie formata din cateva case si anexe extrem de vechi si paraginite unde absolut totul (dusuri, paturi, mobilier, decor etc) este de acum cel putin 40 de ani...ca sa nu mai vorbim de “locatarii” acestei inchisori, in proportie de peste 99% tigani, oameni aflati la marginea lumii si a societatii, fara nicio perspectiva si fara niciun viitor, asa cum spunea chiar personajul principal.
Nu as vrea sa intru in mai multe detalii in ceea ce priveste lumea care populeaza inchisorile romanesti, ideea de privare de libertate, categoriile sociale din care provin acesti detinuti si poate cel mai important lucru cam ce fac ei dupa ce ies din inchisori...poate ca acest subiect il voi trata vreodata intr-un articol separat.
Pot sa spun insa, ca din punct de vedere al realismului si naturaletei cu care este prezentata aceasta lume urata a inchisorii, filmul asta (alaturi de “Cel mai iubit dintre pamanteni”) este in topul absolut al filmelor romanesti.
As vrea, totusi, asa cum fac de fiecare data cand vorbesc despre un film romanesc, sa spun si cateva cuvinte despre sala de cinema...de fapt despre spectatorii din sala. Nu am avut timp, din pacate, sa vad filmul acum o saptamana in weekend-ul in care a avut premiera...pentru ca as fi putut sa-l vad la Cinema Studio. In felul asta am fost nevoit sa merg la Mall (nu conteaza numele sau pentru ca sunt toate la fel). Filmul ruleaza intr-o sala relativ mica de maximum 130 de locuri, iar la spectacolul la care am fost si eu au fost cam 20 de oameni in sala, in majoritate tineri si foarte tineri. Si tot cum fac de obicei cand merg la film, observ putin si din atitudinea si comportamentul lor vis-a-vis de tema pe care o propune filmul.
Ceea ce am observat m-a indispus total si nu a facut decat sa-mi confirme (pentru a cata oara?!?!) ca acesti copii (din prima si mai ales din a doua categorie descrise sus) sunt in totalitate spalati pe creier. Nu numai ca unii dintre ei au ras neintrerupt pe aproape intreaga durata a filmului, care este drama-dramelor iar povestea nu te lasa nici macar sa zambesti timp de 90 de minute, dar au fost siderati de cum arata acea inchisoarea. De ce? Pentru ca cei mai multi dintre ei nu mai traiesc demult in lumea reala a Romaniei secolului XXI. Probabil ca in creierele lor spalate intensiv cu “Avatar” si alte “capodopere” 3 D incep sa creada ca de fapt asa arata toata lumea. Aici are loc de fapt clivajul imens intre primele 2 categorii de copii si cei care se afla la marginea societatii. Este ceva similar cu anecdota aceea prin care ii era descrisa in cuvinte o girafa unui taran din inima Siberiei, iar acesta spunea senin la sfarsit “Io nu am vazut niciodata asa ceva, deci nu exista!”. Cam asa se intampla si la noi, si in filmul despre care vorbim. Film in care detinutii nu sunt imbracati in uniforme curate si scrobite ca cei din filmele americane, in care celulele de detentie nu arata precum camerele de hotel in care sunt “cazati” unul sau maximum 2 detinuti, unde nu ai cinema cu circuit inchis sau sala de forta si o cantina unde se mananca mai bine decat la restaurant. Inchisoarea aceea de provincie din filmul nostru este o maghernita veche si ponosita, puscariasii sunt imbracati cu hainele cu care au venit de acasa, mananca de o valoare de sub 10 lei pe zi (!!). Este locul unde manele si muzica tiganeasca sunt la putere, este locul unde legea pumnului este singura in vigoare si toti stiu (cu adevarat) de frica ei.
Nu vreau in niciun caz sa le fac un proces de intentie acestor copii. La cat de spalati pe creier sunt, oricum nu-i mai poate nimeni scoate din lumea virtuala in care traiesc. In schimb, eu nu am inteles un alt lucru. De fapt ce cauta copiii astia la filme de acest gen? Oferta mall-ului respectiv cuprindea cel putin 15 filme (din care peste 90% filme americane de spalare a creierului, asa cum le place lor)...si atunci pentru ce sa te chinuiesti 90 de minute sa vezi un film care nu-ti place si din care nu intelegi absolut nimic?!?! Doar pentru ca i s-a facut putina reclama si a fost vorbit de bine la TV?!?
In fine...m-am lungit mai mult decat am dorit cu acest articol. La finalul sau va reamintesc faptul ca filmul a luat Ursul de Argint la Berlin anul acesta. Dar nu asta este motivul pentru care trebuie sa mergeti sa-l vedeti. Este pur si simplu un film foarte bun si este cu atat mai extraordinar faptul ca in vremurile comerciale pe care le traim se mai pot face totusi si filme de exceptie precum „Eu cand vreau sa fluier, fluier“. Vizionare placuta!
Subscribe to:
Posts (Atom)
