Un alt film romanesc, o alta premiera, un gest de reparatie care vine la mai mult de 50 de ani de la petrecerea evenimentelor…
E un film despre tineri frumosi si idealisti care au ales sa-si sacrifice traiul comod in familie, studiile, parintii, nevestele, copii si in final propria viata pentru un vis… Ei au fost cei care au vrut sa creada orbeste ca tara asta poate fi salvata de comunism. De catre cine? De catre americani, englezi, francezi...dar poate mai ales de catre noi insine. Evident, au fost niste idealisti...
Niste idealisti care au rezistat aproape 10 ani (!!!) trainind in haiducie prin munti si paduri, opunandu-se cu arma in mana regimului comunisto-stalinist din acele vremuri.
A auzit vreunul dintre voi de Ion Gavrila Ogoranu?!? Ca si mine, cel mai probabil ca nu. Am auzit unii dintre noi cel mult de rezistenta fratilor Arnautoiu care luptau in muscelele Argesului...si tot asa, unii dintre noi poate ca au auzit de Elisabeta Rizea din Nucsoara care i-a sprijinit pe luptatori, asumandu-si riscuri enorme...dar cam atat.
Asa cum am spus si la inceput articolului, filmul este in primul rand o reparatie morala pentru memoria acelor oameni...chiar daca vine atat de tarziu, e totusi bine ca a venit in cele din urma.
Am sustinut cu tarie de multi ani incoace in toate discutiile pe care le am cu colegi, prieteni, cunoscuti ca avem si motive pentru care ne putem mandri...ca avem cel putin doua pagini glorioase recente in istoria noastra de cacat. Ma refer aici la rezistenta din munti din perioada anilor ’48-58 si la Piata Universitatii mai-iunie 1990. Aceste pagini sunt glorioase macar si pentru faptul ca nu au fost provocate, organizate si manipulate asa cum au fost toate celelalte momente istorice...au avut sinceritate, au fost imprevizibile si au deranjat enorm conducerile de atunci. Daca dam uitarii si aceste doua episoade cat-de-cat recente, atunci e clar ca nu mai putem avea nicio speranta ca lucrurile se vor schimba vreodata in tara asta...nu vom putea trai la nesfarsit doar cu acel simulacru de istorie fabricata de comunisti si Sergiu Nicolaescu si sa vorbim doar de Stefan cel Mare si “Sfant”, Vlad Tepes sau Mihai Viteazul...
Ioan Gavrila Ogoranu a fost prins de Militie de abia in 1976 (!!!)...dupa aproape 30 de ani de fuga si prigoana si dupa 6 luni de ancheta a fost eliberat...evident ca nu mai prezenta niciun pericol, ci doar interes...se spune si in film ca fost vizitat si admirat ca o relicva expusa intr-un muzeu de catre intreaga conducere de partid. Acest om a murit de batranete si in anonimat in 2006, insa mesajul lasat de el si reprodus la sfarsitul filmului este in acelasi timp trist si dureros...
Asa cum va spun de obicei, mergeti sa vedeti si acest film. Nu avem voie sa fim indiferenti...nu avem voie sa uitam...mai ales ca avem atat de putin eroi autentici in istoria noastra de cacat...
Sunday, November 21, 2010
Sunday, November 14, 2010
Medalia de Onoare
A trecut ceva vreme de cand nu am mai scris un articol pe tema lansarii unui film romanesc si uite ca momentul cu pricina a venit. Si a venit bine.
In acest weekend a avut premiera filmul regizorului Netzer, “Medalia de Onoare”.
Vorbim de un film care se inscrie , ca aproape toate filmele romanesti de dupa Revolutie, in aceeasi nota dulce-amara. Evident ca filmul este o drama cu foarte multe accente comice, dar care iti lasa in final un gust amar ca si toate celelalte filme romanesti si acesta fiind evident rupt din viata de zi-cu-zi.
Ca de obicei nu vreau sa spun mai multe si in nici un caz nu vreau sa va povestesc filmul. Acesta chiar merita vazut. Pot doar sa spun (cu acelasi sentiment puternic ca si la recentul “Felicia inainte de toate” si la multe alte filme romanesti cu tema similara (poate va amintiti de extraordinarul “Moartea d-nului Lazarescu”)) ca batranetea in Romania nu este frumoasa deloc...chiar deloc... Si peste toate aceste neajunsuri cotidiene (pensii prea mici, viata prea scumpa, copii care ii cam uita pe parinti) se suprapune si o societate si niste institutii ale statutului care nu numai ca nu sunt capabile sa faca nimic, nu doar pentru batrani dar pentru nicio categorie sociala. In plus din cauza lipsei de profesionalism si a superficialitatii dusa pana la extrem isi mai si bat joc de astfel de oameni...la varsta la care acestia oricum nu mai asteapta nimic de la viata ci doar isi contabilizeaza (multi dintre ei) nereusitele din viata pe care au trait-o.
Nu vreau sa trec cu vederea (cu toate ca nu mi-a fost apropiat sufletului niciodata) gestul facut de Ion Iliescu prin aparitia din acest film...poate ca in definitiv nu au murit degeaba oameni la Revolutie.
Si tot ca de obicei ma refer si la sala de cinema. De data asta l-am vazut la “Studio” alaturi de alti 40-50 de oameni, iar atmosfera (nu mi s-a mai intamplat de mult acest lucru) a fost mai mult decat placuta, filmul fiind urmarit si respectat de catre cei din sala.
In loc de concluzie pot sa va spun ca este un film frumos, cursiv, jucat foarte bine de seniori ai filmului romanesc precum Ion Lucian sau Radu Beligan, iar Victor Rebengiuc (rolul principal) este intr-adevar intr-o forma de mare exceptie. Poate va faceti timp sa mergeti si sa-l vedeti.
In acest weekend a avut premiera filmul regizorului Netzer, “Medalia de Onoare”.
Vorbim de un film care se inscrie , ca aproape toate filmele romanesti de dupa Revolutie, in aceeasi nota dulce-amara. Evident ca filmul este o drama cu foarte multe accente comice, dar care iti lasa in final un gust amar ca si toate celelalte filme romanesti si acesta fiind evident rupt din viata de zi-cu-zi.
Ca de obicei nu vreau sa spun mai multe si in nici un caz nu vreau sa va povestesc filmul. Acesta chiar merita vazut. Pot doar sa spun (cu acelasi sentiment puternic ca si la recentul “Felicia inainte de toate” si la multe alte filme romanesti cu tema similara (poate va amintiti de extraordinarul “Moartea d-nului Lazarescu”)) ca batranetea in Romania nu este frumoasa deloc...chiar deloc... Si peste toate aceste neajunsuri cotidiene (pensii prea mici, viata prea scumpa, copii care ii cam uita pe parinti) se suprapune si o societate si niste institutii ale statutului care nu numai ca nu sunt capabile sa faca nimic, nu doar pentru batrani dar pentru nicio categorie sociala. In plus din cauza lipsei de profesionalism si a superficialitatii dusa pana la extrem isi mai si bat joc de astfel de oameni...la varsta la care acestia oricum nu mai asteapta nimic de la viata ci doar isi contabilizeaza (multi dintre ei) nereusitele din viata pe care au trait-o.
Nu vreau sa trec cu vederea (cu toate ca nu mi-a fost apropiat sufletului niciodata) gestul facut de Ion Iliescu prin aparitia din acest film...poate ca in definitiv nu au murit degeaba oameni la Revolutie.
Si tot ca de obicei ma refer si la sala de cinema. De data asta l-am vazut la “Studio” alaturi de alti 40-50 de oameni, iar atmosfera (nu mi s-a mai intamplat de mult acest lucru) a fost mai mult decat placuta, filmul fiind urmarit si respectat de catre cei din sala.
In loc de concluzie pot sa va spun ca este un film frumos, cursiv, jucat foarte bine de seniori ai filmului romanesc precum Ion Lucian sau Radu Beligan, iar Victor Rebengiuc (rolul principal) este intr-adevar intr-o forma de mare exceptie. Poate va faceti timp sa mergeti si sa-l vedeti.
Sunday, October 31, 2010
“Complexul” Dumnezeu
Imi place sa cred ca citind acest titlu, nimeni nu s-a gandit cum ca ar fi vorba de vreun nou complex comercial (eventual mall) sau vreun complex turistic si nici ca ar fi vorba de cat de complex este Dumnezeu. Evident ca actiunea se petrece si in acest articol, tot la nivel uman/spiritual/rational.
« Complexul » Dumnezeu este acel complex de care sufera o parte (din ce in ce mai semnificativa) a oamenilor moderni. Este acea problema formata pe fond psihic care iti da putere in interiorul tau…iti da convingerea ca tu esti cel care are in permanenta dreptate…ca punctul tau de vedere este cel corect…ca toti ceilalti trebuie fie de acord cu tine si sa te urmeze pentru ca tu de fapt detii adevarul suprem, iar ei iti sunt oricum inferiori.
Incerc sa urmaresc cu relativa detasare (desi recunosc ca atunci cand ai de-a face in mod direct cu genul asta de oameni, este foarte-foarte greu sa mai judeci/apreciezi ceva cu detasare) comportamentul unor astfel de indivizi…si este intr-adevar incredibil ! Este incredibil cum astfel de oameni pot sa schimbe comportamentul celorlati intr-o colectivitate, cum prin presiunea si tensiunea pe care o creeaza ajung sa modifice ideile si convingerilor celor din jurul lor (de regula oameni cu un caracter mai slab).
Nu as vrea sa ma intelegeti gresit. Indivizii de care vorbesc eu nu sunt acele elite intelectuale, acele mari personalitati care raspandesc lumina cunoasterii in jurul lor sau cei care si-au facut un tel in viata din a face bine in mod dezinteresat celor cu care intra in contact. Nu, nici vorba. Aceasta « specie » de indivizi, sunt de cele mai multe ori fie prosti, fie inculti, fie incompetenti profesional, fie pur si simplu rai, dar din cauza faptului ca detin o pozitie (de cele mai multe ori ierarhica) superioara celorlalti isi permit sa abuzeze cu nerusinare de pozitia respectiva, impingand lucrurile exclusiv in directia dorita de ei. Aici am atins deja un alt aspect. Uitandu-ma pe paragrafele anterioare imi dau seama ca am intrat destul de adanc in problema, dar nu am descris totusi (macar in mare) profilul psihologic al acestui tip de individ.
Deci cine este invividul care sufera de « complexul Dumnezeu » ? Pai din ceea ce am reusit eu sa observ pana acum, acest individ poate fi la fel de bine atat femeie cat si barbat. Este in general o persoana tanara sau de varsta mijlocie deoarece acest complex solicita multa energie fizica si psihica. De asemenea acesti indivizi sunt mai degraba din categoria celor cu studii superioare si mai putin din categoria celor cu « 4 clase ». Genul acesta de indivizi au bineinteles aspiratii foarte-foarte inalte...pe toate planurile (profesional, sentimental/familial si poate chiar politic/social). Evident ca aceste aspiratii inalte nu se pot baza decat pe un orgoliu urias si pe o incapatanare vecina cu prostia de cele mai multe ori. La fel de adevarat este, ca pentru multi dintre ei realizarile pe plan personal/sentimental sunt inexistente...nimeni nu poate trai si suporta astfel de indivizi...adica una este sa suporti acest lucru la serviciu si cu totul altceva este sa-ti imparti viata cu o astfel de persoana...inseamna sa te autodistrugi pentru ca nimeni nu este dispus sa accepte sefia celuilalt in viata personala... Si atunci esecurile lor pe aceasta zona, frustrarile acumulate din lipsa unei vieti personale se vor transfera cu rapiditate spre zona profesionala incercand sa compenseze in mod penibil toate nerealizarile personale cu razbunarea continua pe ceilalti.
Acest gen de individ nu se poate spune ca poarta o comunicare cu cei din jur. El/ea nu fac schimb de idei ci mai degraba acesti indivizi, atunci cand vorbesc (si de regula vorbesc numai ei), enunta “legi”...bule papale...lucruri pe care tu, care pentru ei esti doar un paduche, nu ai cum sa le contrazici. Genul acesta de oameni nu vorbesc...ei declama! Nu ai sa auzi vreunul din acest “regn” sa vorbeasca pe ton calm si masurat, sau sa-si sutina ideile cu argumente. Lucrurile enuntate de acestia, pe ton ridicat sau chiar rastit, intra la categoria “impuse”...nu exista marje, loc de negociere, opinii etc cand insasi “Dumnezeu pe pamant” ti-a spus acel lucru. Este foarte clar ca acest gen de oameni nu sunt capabili sa asculte...de fapt nici nu ii intereseaza ce au de spus ceilalti. Parerile lor sunt formate iar deciziile lor sunt luate cu mult inainte sa participe la o discutie.
In ciuda parerii extraordinar de bune pe care o au toti despre ei insisi, genul acesta de personaje sunt distructive pentru colectivitati, indiferent cat de mici sau mari sunt acestea.
Si in acest caz ca si in multe altele nu vad decat doua solutii principale: una este aceea de a evita acest tip de personaje...de a le lasa sa “latre” de unele singure...de a nu le baga in seama in niciun fel...de a le izola; a doua solutie ar fi sa lupti impotriva lor. Aceasta se aplica mai ales atunci cand nu poti evita contactul cu astfel de persoane. Si atunci solutia fireasca este sa te faci auzit...chiar daca acest lucru deranjeaza foarte mult persoanele care sufera de “complexul” Dumnezeu, tot este mai bine decat sa le lasi sa creada ca de fapt asa ar trebui sa fie si ca de fapt ei chiar sunt niste oameni destepti, cu idei bune si care sunt sortiti sa realizeze lucruri mari. Evident ca solutia a doua este solicitanta, obositoare si ca uneori te intrebi daca merita tot acel efort si toata acea energie consumata, dar din pacate nu se poate altfel...intr-un fel sau altul genul asta de oameni trebuie adusi (chiar si cu forta) cu picioarele pe pamant, altfel tind sa distruga tot in jurul lor.
Un ganditor a spus o data un lucru extrem de important si in cuvinte putine si simple: “Daca vrei sa pui la incercare spiritul cuiva, da-i respectivei persoane putere”... puterea in ziua de azi poate fi data de bani sau de o functie sau accesul la decizie; de abia asa vei putea sa-i vezi adevaratul caracter...ce vorba mare a spus respectivul ganditor!!
« Complexul » Dumnezeu este acel complex de care sufera o parte (din ce in ce mai semnificativa) a oamenilor moderni. Este acea problema formata pe fond psihic care iti da putere in interiorul tau…iti da convingerea ca tu esti cel care are in permanenta dreptate…ca punctul tau de vedere este cel corect…ca toti ceilalti trebuie fie de acord cu tine si sa te urmeze pentru ca tu de fapt detii adevarul suprem, iar ei iti sunt oricum inferiori.
Incerc sa urmaresc cu relativa detasare (desi recunosc ca atunci cand ai de-a face in mod direct cu genul asta de oameni, este foarte-foarte greu sa mai judeci/apreciezi ceva cu detasare) comportamentul unor astfel de indivizi…si este intr-adevar incredibil ! Este incredibil cum astfel de oameni pot sa schimbe comportamentul celorlati intr-o colectivitate, cum prin presiunea si tensiunea pe care o creeaza ajung sa modifice ideile si convingerilor celor din jurul lor (de regula oameni cu un caracter mai slab).
Nu as vrea sa ma intelegeti gresit. Indivizii de care vorbesc eu nu sunt acele elite intelectuale, acele mari personalitati care raspandesc lumina cunoasterii in jurul lor sau cei care si-au facut un tel in viata din a face bine in mod dezinteresat celor cu care intra in contact. Nu, nici vorba. Aceasta « specie » de indivizi, sunt de cele mai multe ori fie prosti, fie inculti, fie incompetenti profesional, fie pur si simplu rai, dar din cauza faptului ca detin o pozitie (de cele mai multe ori ierarhica) superioara celorlalti isi permit sa abuzeze cu nerusinare de pozitia respectiva, impingand lucrurile exclusiv in directia dorita de ei. Aici am atins deja un alt aspect. Uitandu-ma pe paragrafele anterioare imi dau seama ca am intrat destul de adanc in problema, dar nu am descris totusi (macar in mare) profilul psihologic al acestui tip de individ.
Deci cine este invividul care sufera de « complexul Dumnezeu » ? Pai din ceea ce am reusit eu sa observ pana acum, acest individ poate fi la fel de bine atat femeie cat si barbat. Este in general o persoana tanara sau de varsta mijlocie deoarece acest complex solicita multa energie fizica si psihica. De asemenea acesti indivizi sunt mai degraba din categoria celor cu studii superioare si mai putin din categoria celor cu « 4 clase ». Genul acesta de indivizi au bineinteles aspiratii foarte-foarte inalte...pe toate planurile (profesional, sentimental/familial si poate chiar politic/social). Evident ca aceste aspiratii inalte nu se pot baza decat pe un orgoliu urias si pe o incapatanare vecina cu prostia de cele mai multe ori. La fel de adevarat este, ca pentru multi dintre ei realizarile pe plan personal/sentimental sunt inexistente...nimeni nu poate trai si suporta astfel de indivizi...adica una este sa suporti acest lucru la serviciu si cu totul altceva este sa-ti imparti viata cu o astfel de persoana...inseamna sa te autodistrugi pentru ca nimeni nu este dispus sa accepte sefia celuilalt in viata personala... Si atunci esecurile lor pe aceasta zona, frustrarile acumulate din lipsa unei vieti personale se vor transfera cu rapiditate spre zona profesionala incercand sa compenseze in mod penibil toate nerealizarile personale cu razbunarea continua pe ceilalti.
Acest gen de individ nu se poate spune ca poarta o comunicare cu cei din jur. El/ea nu fac schimb de idei ci mai degraba acesti indivizi, atunci cand vorbesc (si de regula vorbesc numai ei), enunta “legi”...bule papale...lucruri pe care tu, care pentru ei esti doar un paduche, nu ai cum sa le contrazici. Genul acesta de oameni nu vorbesc...ei declama! Nu ai sa auzi vreunul din acest “regn” sa vorbeasca pe ton calm si masurat, sau sa-si sutina ideile cu argumente. Lucrurile enuntate de acestia, pe ton ridicat sau chiar rastit, intra la categoria “impuse”...nu exista marje, loc de negociere, opinii etc cand insasi “Dumnezeu pe pamant” ti-a spus acel lucru. Este foarte clar ca acest gen de oameni nu sunt capabili sa asculte...de fapt nici nu ii intereseaza ce au de spus ceilalti. Parerile lor sunt formate iar deciziile lor sunt luate cu mult inainte sa participe la o discutie.
In ciuda parerii extraordinar de bune pe care o au toti despre ei insisi, genul acesta de personaje sunt distructive pentru colectivitati, indiferent cat de mici sau mari sunt acestea.
Si in acest caz ca si in multe altele nu vad decat doua solutii principale: una este aceea de a evita acest tip de personaje...de a le lasa sa “latre” de unele singure...de a nu le baga in seama in niciun fel...de a le izola; a doua solutie ar fi sa lupti impotriva lor. Aceasta se aplica mai ales atunci cand nu poti evita contactul cu astfel de persoane. Si atunci solutia fireasca este sa te faci auzit...chiar daca acest lucru deranjeaza foarte mult persoanele care sufera de “complexul” Dumnezeu, tot este mai bine decat sa le lasi sa creada ca de fapt asa ar trebui sa fie si ca de fapt ei chiar sunt niste oameni destepti, cu idei bune si care sunt sortiti sa realizeze lucruri mari. Evident ca solutia a doua este solicitanta, obositoare si ca uneori te intrebi daca merita tot acel efort si toata acea energie consumata, dar din pacate nu se poate altfel...intr-un fel sau altul genul asta de oameni trebuie adusi (chiar si cu forta) cu picioarele pe pamant, altfel tind sa distruga tot in jurul lor.
Un ganditor a spus o data un lucru extrem de important si in cuvinte putine si simple: “Daca vrei sa pui la incercare spiritul cuiva, da-i respectivei persoane putere”... puterea in ziua de azi poate fi data de bani sau de o functie sau accesul la decizie; de abia asa vei putea sa-i vezi adevaratul caracter...ce vorba mare a spus respectivul ganditor!!
Sunday, August 15, 2010
Despre (in)Toleranta
Pe cat de generoasa se poate dovedi o tema ca aceasta, a tolerantei, pe atat dificil poate fi demersul de a inchega idei pe aceasta tema. Si asta din cauza complexitatii si “sensibilitatii” acestui subiect.
Toleranta evident ca poate fi abordata in sens larg, la modul general. Numai ca fiecare popor/natie reactioneaza diferit si are o scala proprie a tolerantei. Aceasta scala s-a modelat in foarte multe sute de ani si este direct dependenta de cultura, obiceiurile, istoria respectivului popor.
Nu este scopul acestui articol sa faca o analiza detaliata la nivel global a acestui sentiment...nici nu ar fi posibil asa ceva. Nu-mi propun nici sa fac comparatii intre natii si popoare. Dar cred ca merita cu siguranta sa aducem in discutie cateva idei referitoare la toleranta si manifestarea sa in spatiul in care traim. Ati ghicit, este vorba de “Eterna si fascinanta...”.
Ma numar printre cei carora le-au ramas in cap, adanc infipte, niste idei si notiuni primite in scoala...si nu ma refer aici la facultate sau master, ci la scoala gimnaziala sau chiar primara. Una dintre notiunile care mi-a ramas adanc intiparita in memorie isi trage seva de la materia “Istoria romanilor”, materie pe care am parcurs-o in clasele a VII-a si a VIII-a. Daca imi aduc bine aminte nici nu incepusem bine respectiva materie, ca printre primele lectii (daca nu chiar prima) a fost cea referitoare la formarea poporului roman. Iar aici supriza maxima! Pe langa ocupatiile, luptele, migratiile pe care le-a suportat acest popor de-a lungul istoriei sale zbuciumate, ni se spun simplu si direct si trasaturile principale si specifice ale poporului roman. Si acum imi aduc aminte perfect aceste trasaturi. La acea vreme, copil fiind, evident ca le-am inghitit ca toti ceilalti...faceau parte din ceea ce am inteles mai tarziu ca era propaganda patriotic-comunista, nimic altceva decat spalarea creierului de la varste cat mai fragede cu putinta. Acele trasaturi sunau cam asa, in gura profesoarei mele de istorie: “(...) acest popor a fost intotdeauna un popor bun, bland, pasnic, cald, iubitor, ospitalier cu vizitatorii, tolerant cu vecinii dar care a stiut intotdeauna sa fie darz, viteaz si de neclintit in fata dusmanilor (...)”... crede-ti-ma pe cuvant ca acest citat este in proportie de cel putin 90% exact.
Amintindu-mi la maturitate de respectivele “trasaturi” ale poporului roman, am ramas pur si simplu siderat...frate, pai nici Iisus Christos nu ar fi putut sa spuna mai bine toate aceste lucruri...poate suntem poporul ales si nu ne dam seama...
Eu cred cu tarie ca acest popor nu este cel mai intolerant sau cel mai tolerant de pe planeta asta...ar fi fost bine pentru ca macar ne-am fi situat (poate pentru prima oara in istoria noastra) de o parte clara si ne-am fi asumat acea parte. Numai ca, ca de obicei, noi suntem extre-extrem de volatili...de inconsecventi...adica “ne dam, cum bate vantul”...aplica permanent acel pagubos “omenii sunt sub vremi”. Volatilitatea aceasta nu face decat sa amestece intr-un mod prost inteles toleranta/ intoleranta cu notiuni fara legatura directa cu aceasta. De ex cu patriotismul, mila etc.
(in)Toleranta fata minoritatile de orice fel
Daca echipa de fotbal a Romaniei castiga un meci important si datorita unuia dintre jucatorii sai care este tigan (declarat), atunci suntem toleranti si mai mult decat atat suntem patrioti! Dar daca tot un tigan (declarat) cerseste la semafor, ne “amintim” brusc de Hitler si de acel arhicunoscut cliseu “ce pacat ca nu a trait mai mult, pentru ca ar fi reusit sa-i extermine definitiv pe nenorocitii astia!”. Daca tot un tigan (declarat) este mare vedeta de cantat manele cu audienta cel putin la fel de mare in randul romanilor cat si in randul tiganilor, atunci toti vor spune despre el (la nunti, botezuri si petreceri) ca este o voce de aur, un talent venit de la Dumnezeu cu toate ca nu a platit impozite niciodata in viata sa si deci a furat statul roman, dar daca tot un tigan (declarat) iti baga mana in buzunar in autobuzul 133, atunci in mod clar “trebuie condamnat la moarte si dat ca exemplu ca sa se termine odata cu natia asta de trantori si hoti!”.
Alte exemplu de “toleranta”, bunatate, blandete si spirit pasnic este parada anuala gay. Acel spectacol prost si dezgustator in care o mana de animale cu ochii injectati de furie si alcool ia la bataie cu pietre si sticle de bere o alta mana de paiate strident imbracate. Iar aici (culmea!) mai intervine si biserica ortodoxa (simbol al tolerantei absolute si al milei fata de aproape)...ghici de care parte?
Tot la minoritati trebuie amintita si “toleranta” pe care o are acest popor fata de proprii intelectuali. Cred ca ne amintim, din vazute, din citite sau din auzite, cam ce soarta a avut intelectualitatea romana incepand de prin 1940 si pana in zilele noastre...lagare de exterminare pline de profesori si scriitori, contruirea de canale “la lopata” cu ingineri si preoti, sau luarea de bate in cap in Piata Universitatii de catre studenti si tineri intelectuali.
(in)Toleranta fata opinia celuilalt
Este suficient sa te dai putin intr-o parte si sa te uiti la un grup de oameni care vorbesc intre ei. Nu conteaza varsta, nu conteaza pregatirea nu conteaza ca este un grup unisex sau mixt, toate au o trasatura comuna...la noi toata lumea vorbeste si nimeni nu asculta. Toti sunt destepti, toti considera ca au ceva de spus, toti cred ca detin adevarul absolut...toti ceilalti din jur, sunt de fapt un zgomot de fond, sunt cam prosti si nu prea au lucruri interesante de spus. Putem sa-i ascultam cateodata, cel mult din politete. In atari conditii cum mai putem vorbi de toleranta? Mai sunt unii semidocti care cred ca a fi tolerant, inseamna sa fii politicos si sa-l mai lasi si pe celalalt sa scoata 2-3 cuvinte din gura, dar pe tine oricum nu te intereseaza ce spune. NU, toleranta (si nu ma refer aici doar la toleranta fata de opinia altuia) nu inseamna nici mila, nici “treaca de la mine, zi si tu ceva”...toleranta inseamna de fapt sa-ti folosesti creierul si sa accepti ca cei din jurul tau nu numai ca pot avea si ei opinii, dar pot avea opinii chiar mai bune decat ale tale. Deci in acest caz toleranta are si un puternic caracter de acceptare a superioritatii altuia....hmmm, cam greu nu-i asa?
(in)Toleranta fata de generatii
Societatea romaneasca actuala pare ca este scindata/fracturata in 2 mari parti:cei cu varste sub 25 de ani si cei cu varste de peste 50 de ani. Este adevarat ca intre aceste categorii exista si o mica zona tampon care “imprumuta” cate ceva de la ambele categorii, dar sunt totusi minoritari in aceasta discutie deoarece nu sunt atat de vocali pentru ca au foarte multa treaba.
Mai grav mi se pare ca cele 2 categorii principale nu au nimic in comun, nu au o comunicare reala, iar in ceea ce priveste toleranta reciproca aceasta este ca si inexistenta...de fapt s-a transformat in indiferenta de ambele parti, numai ca sub aceasta indiferenta aparenta lucrurile mocnesc. Sunt extrem de intersant de observat situatiile din tramvai de ex. cand simpla deschidere a unui geam de catre un pusti de 18 ani poate genera o adevarat revolutie in randul celor de varsta a III-a si am motive solide sa cred ca nu din cauza presupusului curent creat...
(in)Toleranta fata de sexul opus
Aici lucrurile par a fi relativ simple. Aproapte dintotdeauna in spatiul Carpato-Danubiano-Pontic, femeia a fost mai mult un accesoriu, barbatul fiind fara exceptie “capul familiei”. Asta inseamna ca de cele mai multe ori el a decis si ca acest lucru nu s-a facut neaparat prin consultari cu partenera. La fel cum am mentionat si la paragraful referitor la minoritati, femeia a fost cel mult o tolerata, amintindu-i-se acest lucur ori-de-cate-ori a incercat sa ridice capul. Numai ca lucrurile au evoluat si la noi atat in societate, cat si in cuplu cele mai multe femei castigandu-si locul pe care il meritau.
Dar ne-a facut cumva acest lucru mai toleranti? Cred ca nu exista niciun alt exemplu mai bun pe lumea asta de toleranta decat viata de cuplu (casatorit sau necasatorit). Evolutia asta ne-a facut sa fim cu adevarat toleranti in cuplu sau am devenit mai degraba ipocriti si indiferenti ajungand astfel sa mimam toleranta fata de partener doar pentru a evita orice conflict sau discutie in contradictoriu? Mi-ar placea sa stiu si parerile voastre la acest punct.
Daca acestea ar fi, foarte in mare, intolerantele noastre, in schimb avem o toleranta infinita fata de lucruri care ne fac rau. Cateodata pare ca pragul nostru de suportabilitate este nelimitat. Chiar daca ne deranjeaza si injuram continuu ca nu avem drumuri, autostrazi, scoli, spitale, parcuri, locuri de munca, bani, nivel de trai decent etc, etc, avem totusi o toleranta incredibila fata de clasa politica. Daca un ungur deschide gura sa-si exprime o opinie (chiar si deplasata), ne deranjeaza foarte tare...il taxam imediat...”ii dam peste bot” si il punem la locul sau firesc (in viziunea noastra), adica la locul de tolerat. Dar faptul ca in toate statisticile posibile suntem pe ultimul loc in Europa la toate capitolele, asta nu ne deranjeaza...nu ne isterizeaza. Capacitatea noastra de intelegere si acceptare sunt imense. Culmea, o data la 4 ani mergem incolonati si votam...razand, doar este zi de sarbatoare...sfaraie micii si curge berea... Avem toate motivele sa sarbatorim de alegeri, nu-i asa? Nu stim cu cine votam, dar mergem la vot. Votam cu o persoana, dar nu stim exact de ce facem acest lucru. Au fost 4 ani grei si lipsiti de orice realizari, dar noi am uitat deja...ca doar nu vreti sa merg sa (re)aleg un primar de comuna sau un presedinte de tara cu gandul la realizarile lui de pana atunci...nu, imi ajunge faptul ca mi-a facut cadou o galeata de plastic care contine 2 pachete de malai, unul de faina si unul de zahar. Care “da” mai mult, pe ala il votez!!
Stiu. Unii dintre voi se vor grabi sa-mi spuna ca asa este in democratie. “Vox populi, vox dei!”. Mecanismul schimbarii democratice se face NUMAI prin intermediul votului liber. Da, asa este in teorie. Dar ce te faci ca in practica, sistemul a devenit atat de pervers incat o data la 4 ani esti pus sa alegi intre nimic si nimic? Ca de 20 de ani nu ti se da, de fapt, o optiune reala...nu ai de ales niciodata intre alb si negru, ci doar intre negru si negru. Care ar fi solutia aici? Alta decat mersul la vot...cred ca intuiti cu totii despre ce e vorba. Daca nu intuiti poate ca ar fi bine sa va uitati mai cu atentie la greci si la unguri, care nici nu sunt asa de departe, geografic vorbind, de noi...
Si atunci de unde toleranta asta nesfarsita la ceea ce ne face rau? Nu as vrea sa intru pe panta resemnarii si sa dau o explicatie prin prisma mitului “Mioritei”...cu toate ca este foarte fezabila si o astfel de explicatie. Prefer o alta. Aceea ca noi ca popor avem o foarte mare frica de schimbare (schimbare in sens de progres). Progresul se face intr-adevar cu sacrificii atat intelectuale cat si materiale...poate si din cauza acestei frici, ritmul progresului in Romania este atat de lent si nu vine dintr-o intitiativa proprie, dar mai degraba din “impingerea de la spate” care in trecut s-a facut de catre dictaturi, iar in prezent se face indirect de catre UE prin intermediul corporatiilor venite la noi sa faca bani. Este suficient sa ne uitam in urma (referitor la istoria scolii romane, a scrisului romanesc, a culturii etc) si imi veti da dreptate...din acest punct de vedere avem o istorie scurta in spate.
Am mai spus-o si cu alte ocazii. Intre a alege sa lancezim si sa ne multumim cu ce avem, fata de eforturi si sacrificii in favoarea progresului, noi vom opta in proportie covarsitoare pentru prima varianta ramanand buni, blanzi si mai ales toleranti.
Toleranta evident ca poate fi abordata in sens larg, la modul general. Numai ca fiecare popor/natie reactioneaza diferit si are o scala proprie a tolerantei. Aceasta scala s-a modelat in foarte multe sute de ani si este direct dependenta de cultura, obiceiurile, istoria respectivului popor.
Nu este scopul acestui articol sa faca o analiza detaliata la nivel global a acestui sentiment...nici nu ar fi posibil asa ceva. Nu-mi propun nici sa fac comparatii intre natii si popoare. Dar cred ca merita cu siguranta sa aducem in discutie cateva idei referitoare la toleranta si manifestarea sa in spatiul in care traim. Ati ghicit, este vorba de “Eterna si fascinanta...”.
Ma numar printre cei carora le-au ramas in cap, adanc infipte, niste idei si notiuni primite in scoala...si nu ma refer aici la facultate sau master, ci la scoala gimnaziala sau chiar primara. Una dintre notiunile care mi-a ramas adanc intiparita in memorie isi trage seva de la materia “Istoria romanilor”, materie pe care am parcurs-o in clasele a VII-a si a VIII-a. Daca imi aduc bine aminte nici nu incepusem bine respectiva materie, ca printre primele lectii (daca nu chiar prima) a fost cea referitoare la formarea poporului roman. Iar aici supriza maxima! Pe langa ocupatiile, luptele, migratiile pe care le-a suportat acest popor de-a lungul istoriei sale zbuciumate, ni se spun simplu si direct si trasaturile principale si specifice ale poporului roman. Si acum imi aduc aminte perfect aceste trasaturi. La acea vreme, copil fiind, evident ca le-am inghitit ca toti ceilalti...faceau parte din ceea ce am inteles mai tarziu ca era propaganda patriotic-comunista, nimic altceva decat spalarea creierului de la varste cat mai fragede cu putinta. Acele trasaturi sunau cam asa, in gura profesoarei mele de istorie: “(...) acest popor a fost intotdeauna un popor bun, bland, pasnic, cald, iubitor, ospitalier cu vizitatorii, tolerant cu vecinii dar care a stiut intotdeauna sa fie darz, viteaz si de neclintit in fata dusmanilor (...)”... crede-ti-ma pe cuvant ca acest citat este in proportie de cel putin 90% exact.
Amintindu-mi la maturitate de respectivele “trasaturi” ale poporului roman, am ramas pur si simplu siderat...frate, pai nici Iisus Christos nu ar fi putut sa spuna mai bine toate aceste lucruri...poate suntem poporul ales si nu ne dam seama...
Eu cred cu tarie ca acest popor nu este cel mai intolerant sau cel mai tolerant de pe planeta asta...ar fi fost bine pentru ca macar ne-am fi situat (poate pentru prima oara in istoria noastra) de o parte clara si ne-am fi asumat acea parte. Numai ca, ca de obicei, noi suntem extre-extrem de volatili...de inconsecventi...adica “ne dam, cum bate vantul”...aplica permanent acel pagubos “omenii sunt sub vremi”. Volatilitatea aceasta nu face decat sa amestece intr-un mod prost inteles toleranta/ intoleranta cu notiuni fara legatura directa cu aceasta. De ex cu patriotismul, mila etc.
(in)Toleranta fata minoritatile de orice fel
Daca echipa de fotbal a Romaniei castiga un meci important si datorita unuia dintre jucatorii sai care este tigan (declarat), atunci suntem toleranti si mai mult decat atat suntem patrioti! Dar daca tot un tigan (declarat) cerseste la semafor, ne “amintim” brusc de Hitler si de acel arhicunoscut cliseu “ce pacat ca nu a trait mai mult, pentru ca ar fi reusit sa-i extermine definitiv pe nenorocitii astia!”. Daca tot un tigan (declarat) este mare vedeta de cantat manele cu audienta cel putin la fel de mare in randul romanilor cat si in randul tiganilor, atunci toti vor spune despre el (la nunti, botezuri si petreceri) ca este o voce de aur, un talent venit de la Dumnezeu cu toate ca nu a platit impozite niciodata in viata sa si deci a furat statul roman, dar daca tot un tigan (declarat) iti baga mana in buzunar in autobuzul 133, atunci in mod clar “trebuie condamnat la moarte si dat ca exemplu ca sa se termine odata cu natia asta de trantori si hoti!”.
Alte exemplu de “toleranta”, bunatate, blandete si spirit pasnic este parada anuala gay. Acel spectacol prost si dezgustator in care o mana de animale cu ochii injectati de furie si alcool ia la bataie cu pietre si sticle de bere o alta mana de paiate strident imbracate. Iar aici (culmea!) mai intervine si biserica ortodoxa (simbol al tolerantei absolute si al milei fata de aproape)...ghici de care parte?
Tot la minoritati trebuie amintita si “toleranta” pe care o are acest popor fata de proprii intelectuali. Cred ca ne amintim, din vazute, din citite sau din auzite, cam ce soarta a avut intelectualitatea romana incepand de prin 1940 si pana in zilele noastre...lagare de exterminare pline de profesori si scriitori, contruirea de canale “la lopata” cu ingineri si preoti, sau luarea de bate in cap in Piata Universitatii de catre studenti si tineri intelectuali.
(in)Toleranta fata opinia celuilalt
Este suficient sa te dai putin intr-o parte si sa te uiti la un grup de oameni care vorbesc intre ei. Nu conteaza varsta, nu conteaza pregatirea nu conteaza ca este un grup unisex sau mixt, toate au o trasatura comuna...la noi toata lumea vorbeste si nimeni nu asculta. Toti sunt destepti, toti considera ca au ceva de spus, toti cred ca detin adevarul absolut...toti ceilalti din jur, sunt de fapt un zgomot de fond, sunt cam prosti si nu prea au lucruri interesante de spus. Putem sa-i ascultam cateodata, cel mult din politete. In atari conditii cum mai putem vorbi de toleranta? Mai sunt unii semidocti care cred ca a fi tolerant, inseamna sa fii politicos si sa-l mai lasi si pe celalalt sa scoata 2-3 cuvinte din gura, dar pe tine oricum nu te intereseaza ce spune. NU, toleranta (si nu ma refer aici doar la toleranta fata de opinia altuia) nu inseamna nici mila, nici “treaca de la mine, zi si tu ceva”...toleranta inseamna de fapt sa-ti folosesti creierul si sa accepti ca cei din jurul tau nu numai ca pot avea si ei opinii, dar pot avea opinii chiar mai bune decat ale tale. Deci in acest caz toleranta are si un puternic caracter de acceptare a superioritatii altuia....hmmm, cam greu nu-i asa?
(in)Toleranta fata de generatii
Societatea romaneasca actuala pare ca este scindata/fracturata in 2 mari parti:cei cu varste sub 25 de ani si cei cu varste de peste 50 de ani. Este adevarat ca intre aceste categorii exista si o mica zona tampon care “imprumuta” cate ceva de la ambele categorii, dar sunt totusi minoritari in aceasta discutie deoarece nu sunt atat de vocali pentru ca au foarte multa treaba.
Mai grav mi se pare ca cele 2 categorii principale nu au nimic in comun, nu au o comunicare reala, iar in ceea ce priveste toleranta reciproca aceasta este ca si inexistenta...de fapt s-a transformat in indiferenta de ambele parti, numai ca sub aceasta indiferenta aparenta lucrurile mocnesc. Sunt extrem de intersant de observat situatiile din tramvai de ex. cand simpla deschidere a unui geam de catre un pusti de 18 ani poate genera o adevarat revolutie in randul celor de varsta a III-a si am motive solide sa cred ca nu din cauza presupusului curent creat...
(in)Toleranta fata de sexul opus
Aici lucrurile par a fi relativ simple. Aproapte dintotdeauna in spatiul Carpato-Danubiano-Pontic, femeia a fost mai mult un accesoriu, barbatul fiind fara exceptie “capul familiei”. Asta inseamna ca de cele mai multe ori el a decis si ca acest lucru nu s-a facut neaparat prin consultari cu partenera. La fel cum am mentionat si la paragraful referitor la minoritati, femeia a fost cel mult o tolerata, amintindu-i-se acest lucur ori-de-cate-ori a incercat sa ridice capul. Numai ca lucrurile au evoluat si la noi atat in societate, cat si in cuplu cele mai multe femei castigandu-si locul pe care il meritau.
Dar ne-a facut cumva acest lucru mai toleranti? Cred ca nu exista niciun alt exemplu mai bun pe lumea asta de toleranta decat viata de cuplu (casatorit sau necasatorit). Evolutia asta ne-a facut sa fim cu adevarat toleranti in cuplu sau am devenit mai degraba ipocriti si indiferenti ajungand astfel sa mimam toleranta fata de partener doar pentru a evita orice conflict sau discutie in contradictoriu? Mi-ar placea sa stiu si parerile voastre la acest punct.
Daca acestea ar fi, foarte in mare, intolerantele noastre, in schimb avem o toleranta infinita fata de lucruri care ne fac rau. Cateodata pare ca pragul nostru de suportabilitate este nelimitat. Chiar daca ne deranjeaza si injuram continuu ca nu avem drumuri, autostrazi, scoli, spitale, parcuri, locuri de munca, bani, nivel de trai decent etc, etc, avem totusi o toleranta incredibila fata de clasa politica. Daca un ungur deschide gura sa-si exprime o opinie (chiar si deplasata), ne deranjeaza foarte tare...il taxam imediat...”ii dam peste bot” si il punem la locul sau firesc (in viziunea noastra), adica la locul de tolerat. Dar faptul ca in toate statisticile posibile suntem pe ultimul loc in Europa la toate capitolele, asta nu ne deranjeaza...nu ne isterizeaza. Capacitatea noastra de intelegere si acceptare sunt imense. Culmea, o data la 4 ani mergem incolonati si votam...razand, doar este zi de sarbatoare...sfaraie micii si curge berea... Avem toate motivele sa sarbatorim de alegeri, nu-i asa? Nu stim cu cine votam, dar mergem la vot. Votam cu o persoana, dar nu stim exact de ce facem acest lucru. Au fost 4 ani grei si lipsiti de orice realizari, dar noi am uitat deja...ca doar nu vreti sa merg sa (re)aleg un primar de comuna sau un presedinte de tara cu gandul la realizarile lui de pana atunci...nu, imi ajunge faptul ca mi-a facut cadou o galeata de plastic care contine 2 pachete de malai, unul de faina si unul de zahar. Care “da” mai mult, pe ala il votez!!
Stiu. Unii dintre voi se vor grabi sa-mi spuna ca asa este in democratie. “Vox populi, vox dei!”. Mecanismul schimbarii democratice se face NUMAI prin intermediul votului liber. Da, asa este in teorie. Dar ce te faci ca in practica, sistemul a devenit atat de pervers incat o data la 4 ani esti pus sa alegi intre nimic si nimic? Ca de 20 de ani nu ti se da, de fapt, o optiune reala...nu ai de ales niciodata intre alb si negru, ci doar intre negru si negru. Care ar fi solutia aici? Alta decat mersul la vot...cred ca intuiti cu totii despre ce e vorba. Daca nu intuiti poate ca ar fi bine sa va uitati mai cu atentie la greci si la unguri, care nici nu sunt asa de departe, geografic vorbind, de noi...
Si atunci de unde toleranta asta nesfarsita la ceea ce ne face rau? Nu as vrea sa intru pe panta resemnarii si sa dau o explicatie prin prisma mitului “Mioritei”...cu toate ca este foarte fezabila si o astfel de explicatie. Prefer o alta. Aceea ca noi ca popor avem o foarte mare frica de schimbare (schimbare in sens de progres). Progresul se face intr-adevar cu sacrificii atat intelectuale cat si materiale...poate si din cauza acestei frici, ritmul progresului in Romania este atat de lent si nu vine dintr-o intitiativa proprie, dar mai degraba din “impingerea de la spate” care in trecut s-a facut de catre dictaturi, iar in prezent se face indirect de catre UE prin intermediul corporatiilor venite la noi sa faca bani. Este suficient sa ne uitam in urma (referitor la istoria scolii romane, a scrisului romanesc, a culturii etc) si imi veti da dreptate...din acest punct de vedere avem o istorie scurta in spate.
Am mai spus-o si cu alte ocazii. Intre a alege sa lancezim si sa ne multumim cu ce avem, fata de eforturi si sacrificii in favoarea progresului, noi vom opta in proportie covarsitoare pentru prima varianta ramanand buni, blanzi si mai ales toleranti.
Sunday, June 20, 2010
Corporatia
Este o alta mare “inventie” a americanilor si alaturi de Internet, Coca-Cola, McDonald’s etc., unul dintre principalele instrumente ale globalizarii, prin ceea ce numim de o vreme incoace “cultura organizationala”.
La randul sau instrumentul numit Corporatie se sprijina pe cativa piloni de baza, extrem de importanti in existenta sa. Primul pilon se refera la spalarea intensiva a creierului celor care lucreaza in corporatii. Aceasta spalare se bazeaza foarte mult pe asa-zisa motivare a oamenilor data uneori de bani, dar de cele mai multe ori de “vise de marire” intretinute constant, acesta fiind al doilea pilon. Cu toate ca ritmul alert de lucru ii conduce la stress, frustrare, epuizare, lipsa vietii personale, lipsa prietenilor adevarati, lipsa de viata de familie, deprimare, angoasa totusi vor continua sa traiasca in acea lume paralela a “visului de marire”.
Cu toate ca mediul de lucru dintr-o corporatie este format atat din oameni buni profesionisti, in aceeasi masura sau uneori intr-o masura mult mai mare, acel mediu este populat si cu “loaze”; in aceasta categorie intrand fie oameni slab pregatiti dar extrem de vocali, tupeisti si oportunisti si “pilele” celor de pe pozitii de management (middle si top). Evident ca acestia din urma sunt cei care au prioritate la promovari mergandu-se pe regula destul de simpla ca un prost daca este promovat pe un post de management inferior tie, nu va putea sa atenteze prea curand la pozitia ta...ceea ce ofera unora (nu putini) un confort foarte bun. Spalarea intensiva a creierului si visele intretinute conduc la o concurenta agresiva, inutila si neproductiva intre oameni dar care are ca unic scop tinerea sub control prin abaterea atentiei (seamana destul de bine si cu ce se intampla in politica, nu-i asa?!?).
Al treilea pilon este preluat din istorie. Se numeste “Divide et impera”si, la fel ca si generarea falselor crize, este ridicat la nivel de principiu de management. Asta inseamna ca grupurile (asa zisele echipe) nu vor fi lasate niciodata in aceeasi forma prea mult timp deoarece tind sa devina constiente de model, de forta lor si deci vor deveni periculoase prin capacitatea de negociere castigata. Rupturile constante asigura/conserva pozitia managerului respectiv.
Al patrulea pilon este indiscutabil “complicitatea prostiei”. De cele mai multe ori sau aproape intotdeauna aceste modele de management nu ar avea nicio sansa fara prostia oamenilor/ subordonatilor. Asa cum am spus mai sus, instrumentele principale sunt spalarea intensiva a creierului (bull shit-ul acela cu apartenenta la valorile organizatiei) si visele intretinute (ca daca muncesti ca un sclav eforturile tale nu vor trece neobservate si ca intr-o zi vei deveni manager sau chiar partener --> vezi cazul Ralucai Stroiescu si foarte multe alte cazuri care nu au fost atat de popularizate pentru ca respectivii nu au murit), iar raul este facut exclusiv de oameni. Cea mai buna comparatie care se poate face aici este aceea cu modelul securisti-turnatori practicat pe vremea lui Ceausescu cand se stie destul de clar, ca cel putin in perioada terminala a comunismului romanesc, cel mai mare rau posibil il faceau turnatorii de profesie (faceau aceste fapte incredibile din proprie initiativa si tot pentru promovari sau mai rau pentru niste “favoruri” meschine pentru ca li se dadea posibilitatea sa cumpere carne de la casele de comenzi ale partidului) si nu securistii, care devenisera un pic depasiti de amplitudinea fenomenului. Prin aceasta complicitate statul permanent peste program (ca ai sa nu ai treaba), lipsa combativitatii si a punctului de vedere exprimat raspicat in fata sefilor, rework-ul permanent din cauza lipsei de viziune si competenta a sefilor etc, vor deveni puncte de reper obligatorii care se vor transmite intr-o forma nescrisa dar impamantenita de la cei vechi la cei noi...mereu si mereu.
Al cincilea pilon: Corporatia este locul unde renunti la toate visele tale reale, idealuri, idei. In acelasi timp este locul unde oamenii “invata” sa nu mai fie oameni, dar sa fie caini. Sentimentele sincere si curate nu au ce cauta in corporatii, dar sunt incurajate barfa si “lucratura”. Nimeni, niciodata (indiferent ca este sef sau simplu coleg) nu va recunoaste ca cel de langa tine este mai destept, mai competent sau ca pur si simplu are idei mai bune...din contra va face tot posibilul sa il “ingroape” (comparatia cu Miorita nu poate fi intamplatoare)
Ipocrizia poate fi considerata a fi cel de al saselea pilon. Pe langa faptul ca oamenii invata sa fie caini, invata in acelasi timp sa fie si ipocriti. Te doare ceva sau nu te simti bine? Trebuie sa fii permanent cu zambetul pe buze si sa transmiti o imagine de forta si optimism in jurul tau. Trebuie sa fii team-player cu toate ca in mod intentionat ai fost inclus intr-o echipa plina de cretini si ipocriti si mai mult decat atat trebuie sa-ti si faca placere ca iti consumi viata in acel grup...mai mult, pentru consolidarea acelei “relatii impotriva naturii” trebuie sa participi la team building-uri unde Corporatia iti ofera mancare, bautura si cazare pe gratis iar tu animal prost ce esti trebuie sa socializezi cu colegii tai cretini...sa formati o echipa...nicaieri nu se spune nimic despre adevaratul scop...acela de a te rupe de lume, de familie, de prieteni si prin spalarea intensiva a creierului sa devii sclavul perfect care viseaza, respira si gandeste numai la Corporatie.
Ultimul dar nu cel din urma pilon pe care se sprijina Corporatiile se refera la distrugerea limbii si a valorilor culturale. In nicio multinationala nu se mai vorbeste, practic limba materna...indiferent ca este vorba de subsidiare din Romania, Austria, Germania sau Polonia a unei Corporatii multinationale. Valorile culturale traditionale sunt inlocuite prin argumentele descrise la punctul anterior “complicitatea prostiei”.
Poate ca sunt mai multi astfel de piloni decat cei 7 sapte pe care i-am mentionat eu pe parcursul acestui articol...dar am senzatia ca nu sunt decat variatiuni la aceste teme principale. Si poate ca nu intamplator m-am oprit la cifra sapte...poate ca acest rau colectiv ar trebui asimilat celor 7 pacate capitale (si nu sunt deloc mistic cand spun acest lucru) ca sa avem imaginea de ansamblu a raului in care ne balacim...
Mai multe intrebari staruie atat in mintea mea cat si a multora dintre cunoscutii mei, iar la cateva dintre acestea voi incerca sa raspund in continuare. Una dintre aceste intrebari este: De ce raman oamenii in multinationale? Unii (cei mai periculosi) sunt cei care chiar cred in mizeria primita prin intermediul spalarii creierului si viseaza cu ochii deschisi cum vor ajunge manageri sau parteneri (si nu li se va intampla acest lucru decat in proportie de 0,001%, acele exceptii fiind promovate tocmai pentru a intretine visul celorlalti), altii pentru bani si folosele aditionale (training-uri si specializari platite de corporatie, calatorii de afaceri si schimburi de experiente, participarea la manifestari internationale), iar altii din conjunctura (acestia vor fi primii plecati atunci cand conjunctura se schimba).
O alta intrebare ar fi: De ce ar face Corporatia asemenea eforturi si cheltuieli? Care ar fi pana la urma scopul? Pentru a crea o mare masa de oameni, omogena, lobotomizata, care au un limbaj comun, o gandire comuna si care oricand sa serveasca in mod disciplinat si organizat interesul Corporatiei...si anume, acela de a face bani. Oricat de mult s-ar bucura cate un cretin ca castiga la o Corporatie (considerand ca face acei bani destul de usor), aceasta castiga de 10 ori mai mult de pe urma lui in moduri in care el/ea nici nu banuieste.
Intrebarea finala este totusi: Care este viitorul? Acum un numar de ani se vorbea ca viitorul sta in mainile fimelor mici, cu angajati putini deoarece sunt flexibile si capabile sa se reorienteze si sa reactioneze rapid in acest mediu dinamic al economiei de piata...mai mult decat oricand, cred cu tarie ca viitorul va apartine Corporatiilor, ca unul dintre instrumentele principale ale globalizarii, iar firmele mici poate ca nu vor disparea in totalitate, dar vor deveni marginale si neimportante in economia globala care tocmai ce se construieste acum la turatie maxima. Dupa parerea mea, pilonii de care am vorbit in acest articol stau deja la baza Corporatiilor iar acestea vor deveni la randul lor pilonii societatii viitorului, in acest moment construindu-se fundatia acestui imens edificiu...
La randul sau instrumentul numit Corporatie se sprijina pe cativa piloni de baza, extrem de importanti in existenta sa. Primul pilon se refera la spalarea intensiva a creierului celor care lucreaza in corporatii. Aceasta spalare se bazeaza foarte mult pe asa-zisa motivare a oamenilor data uneori de bani, dar de cele mai multe ori de “vise de marire” intretinute constant, acesta fiind al doilea pilon. Cu toate ca ritmul alert de lucru ii conduce la stress, frustrare, epuizare, lipsa vietii personale, lipsa prietenilor adevarati, lipsa de viata de familie, deprimare, angoasa totusi vor continua sa traiasca in acea lume paralela a “visului de marire”.
Cu toate ca mediul de lucru dintr-o corporatie este format atat din oameni buni profesionisti, in aceeasi masura sau uneori intr-o masura mult mai mare, acel mediu este populat si cu “loaze”; in aceasta categorie intrand fie oameni slab pregatiti dar extrem de vocali, tupeisti si oportunisti si “pilele” celor de pe pozitii de management (middle si top). Evident ca acestia din urma sunt cei care au prioritate la promovari mergandu-se pe regula destul de simpla ca un prost daca este promovat pe un post de management inferior tie, nu va putea sa atenteze prea curand la pozitia ta...ceea ce ofera unora (nu putini) un confort foarte bun. Spalarea intensiva a creierului si visele intretinute conduc la o concurenta agresiva, inutila si neproductiva intre oameni dar care are ca unic scop tinerea sub control prin abaterea atentiei (seamana destul de bine si cu ce se intampla in politica, nu-i asa?!?).
Al treilea pilon este preluat din istorie. Se numeste “Divide et impera”si, la fel ca si generarea falselor crize, este ridicat la nivel de principiu de management. Asta inseamna ca grupurile (asa zisele echipe) nu vor fi lasate niciodata in aceeasi forma prea mult timp deoarece tind sa devina constiente de model, de forta lor si deci vor deveni periculoase prin capacitatea de negociere castigata. Rupturile constante asigura/conserva pozitia managerului respectiv.
Al patrulea pilon este indiscutabil “complicitatea prostiei”. De cele mai multe ori sau aproape intotdeauna aceste modele de management nu ar avea nicio sansa fara prostia oamenilor/ subordonatilor. Asa cum am spus mai sus, instrumentele principale sunt spalarea intensiva a creierului (bull shit-ul acela cu apartenenta la valorile organizatiei) si visele intretinute (ca daca muncesti ca un sclav eforturile tale nu vor trece neobservate si ca intr-o zi vei deveni manager sau chiar partener --> vezi cazul Ralucai Stroiescu si foarte multe alte cazuri care nu au fost atat de popularizate pentru ca respectivii nu au murit), iar raul este facut exclusiv de oameni. Cea mai buna comparatie care se poate face aici este aceea cu modelul securisti-turnatori practicat pe vremea lui Ceausescu cand se stie destul de clar, ca cel putin in perioada terminala a comunismului romanesc, cel mai mare rau posibil il faceau turnatorii de profesie (faceau aceste fapte incredibile din proprie initiativa si tot pentru promovari sau mai rau pentru niste “favoruri” meschine pentru ca li se dadea posibilitatea sa cumpere carne de la casele de comenzi ale partidului) si nu securistii, care devenisera un pic depasiti de amplitudinea fenomenului. Prin aceasta complicitate statul permanent peste program (ca ai sa nu ai treaba), lipsa combativitatii si a punctului de vedere exprimat raspicat in fata sefilor, rework-ul permanent din cauza lipsei de viziune si competenta a sefilor etc, vor deveni puncte de reper obligatorii care se vor transmite intr-o forma nescrisa dar impamantenita de la cei vechi la cei noi...mereu si mereu.
Al cincilea pilon: Corporatia este locul unde renunti la toate visele tale reale, idealuri, idei. In acelasi timp este locul unde oamenii “invata” sa nu mai fie oameni, dar sa fie caini. Sentimentele sincere si curate nu au ce cauta in corporatii, dar sunt incurajate barfa si “lucratura”. Nimeni, niciodata (indiferent ca este sef sau simplu coleg) nu va recunoaste ca cel de langa tine este mai destept, mai competent sau ca pur si simplu are idei mai bune...din contra va face tot posibilul sa il “ingroape” (comparatia cu Miorita nu poate fi intamplatoare)
Ipocrizia poate fi considerata a fi cel de al saselea pilon. Pe langa faptul ca oamenii invata sa fie caini, invata in acelasi timp sa fie si ipocriti. Te doare ceva sau nu te simti bine? Trebuie sa fii permanent cu zambetul pe buze si sa transmiti o imagine de forta si optimism in jurul tau. Trebuie sa fii team-player cu toate ca in mod intentionat ai fost inclus intr-o echipa plina de cretini si ipocriti si mai mult decat atat trebuie sa-ti si faca placere ca iti consumi viata in acel grup...mai mult, pentru consolidarea acelei “relatii impotriva naturii” trebuie sa participi la team building-uri unde Corporatia iti ofera mancare, bautura si cazare pe gratis iar tu animal prost ce esti trebuie sa socializezi cu colegii tai cretini...sa formati o echipa...nicaieri nu se spune nimic despre adevaratul scop...acela de a te rupe de lume, de familie, de prieteni si prin spalarea intensiva a creierului sa devii sclavul perfect care viseaza, respira si gandeste numai la Corporatie.
Ultimul dar nu cel din urma pilon pe care se sprijina Corporatiile se refera la distrugerea limbii si a valorilor culturale. In nicio multinationala nu se mai vorbeste, practic limba materna...indiferent ca este vorba de subsidiare din Romania, Austria, Germania sau Polonia a unei Corporatii multinationale. Valorile culturale traditionale sunt inlocuite prin argumentele descrise la punctul anterior “complicitatea prostiei”.
Poate ca sunt mai multi astfel de piloni decat cei 7 sapte pe care i-am mentionat eu pe parcursul acestui articol...dar am senzatia ca nu sunt decat variatiuni la aceste teme principale. Si poate ca nu intamplator m-am oprit la cifra sapte...poate ca acest rau colectiv ar trebui asimilat celor 7 pacate capitale (si nu sunt deloc mistic cand spun acest lucru) ca sa avem imaginea de ansamblu a raului in care ne balacim...
Mai multe intrebari staruie atat in mintea mea cat si a multora dintre cunoscutii mei, iar la cateva dintre acestea voi incerca sa raspund in continuare. Una dintre aceste intrebari este: De ce raman oamenii in multinationale? Unii (cei mai periculosi) sunt cei care chiar cred in mizeria primita prin intermediul spalarii creierului si viseaza cu ochii deschisi cum vor ajunge manageri sau parteneri (si nu li se va intampla acest lucru decat in proportie de 0,001%, acele exceptii fiind promovate tocmai pentru a intretine visul celorlalti), altii pentru bani si folosele aditionale (training-uri si specializari platite de corporatie, calatorii de afaceri si schimburi de experiente, participarea la manifestari internationale), iar altii din conjunctura (acestia vor fi primii plecati atunci cand conjunctura se schimba).
O alta intrebare ar fi: De ce ar face Corporatia asemenea eforturi si cheltuieli? Care ar fi pana la urma scopul? Pentru a crea o mare masa de oameni, omogena, lobotomizata, care au un limbaj comun, o gandire comuna si care oricand sa serveasca in mod disciplinat si organizat interesul Corporatiei...si anume, acela de a face bani. Oricat de mult s-ar bucura cate un cretin ca castiga la o Corporatie (considerand ca face acei bani destul de usor), aceasta castiga de 10 ori mai mult de pe urma lui in moduri in care el/ea nici nu banuieste.
Intrebarea finala este totusi: Care este viitorul? Acum un numar de ani se vorbea ca viitorul sta in mainile fimelor mici, cu angajati putini deoarece sunt flexibile si capabile sa se reorienteze si sa reactioneze rapid in acest mediu dinamic al economiei de piata...mai mult decat oricand, cred cu tarie ca viitorul va apartine Corporatiilor, ca unul dintre instrumentele principale ale globalizarii, iar firmele mici poate ca nu vor disparea in totalitate, dar vor deveni marginale si neimportante in economia globala care tocmai ce se construieste acum la turatie maxima. Dupa parerea mea, pilonii de care am vorbit in acest articol stau deja la baza Corporatiilor iar acestea vor deveni la randul lor pilonii societatii viitorului, in acest moment construindu-se fundatia acestui imens edificiu...
Sunday, April 25, 2010
Comunicarea
Comunicarea este probabil la fel de veche ca si omenirea...despre foarte-foarte putine lucruri de pe lumea asta se poate spune acest lucru, dar totusi, comunicarea este de-o varsta cu civilizatia omeneasca. Indiferent ca omul preistoric sau cel de Neanderthal nu prea vorbeau cum vorbim noi astazi, totusi acea creatura era capabila sa articuleze niste sunete insotite de o anumita gestica si mimica...deci comunica cu cei din jurul sau.
Evident ca atunci comunicarea era foarte simpla. Fara sa fi trait acea perioada, cred totusi ca oamenii de atunci nu erau preocupati de prea multe “zorzoane” vocale sau lingvistice, ci doar exprimau, asa cum si traiau, nevoile de baza. Un extraordinar exemplu in acest sens poate fi considerat inceputul filmului “Odiseea spatiala 2001” a lui Stanley Kubrick. Cam despre asta este vorba.
Evident ca o data cu trecerea timpului si cu evolutia fiintei umane, cum era si firesc, comunicarea a evoluat si ea, piatra de hotar fiind inventarea scrisului. Din momentul in care a fost inventat scrisul, dupa parerea mea, s-a schimbat totul. Nu conteaza ca era vorba de hieroglifele egiptene, scrierea araba sau cea cuneiforma. Omul a inteles atunci ca se poate exprima in alt fel fata de cei din jurul lui. Ca ceea ce gandeste sau crede, odata sapate in piatra vor fi aflate, citite, comentate de foarte multi oameni mult timp de atunci inainte.
Nu mai indoiesc ca trecerea de la oralitate la scris a presupus o mare ruptura in societatile antice si ca aceasta schimbare nu s-a facut foarte lin sau fara convulsii...dar cel mai important lucru a fost acela ca niste oameni vizionari au inteles care era de fapt castigul scrisului si al comunicarii.
Prin intermediul scrisului comunicarea verbala, volatila, s-a transformat intr-o comunicare ce putea fi “inregistrata”...”stocata”...poate ca atunci s-a constientizat intr-adevar povara cuvantului si a insemnatatii sale, a raspunderii din spatele ideilor pe care le asterni pe piatra/papirus/piei/hartie.
Ar fi enorm de multe lucruri de spus despre lumina pe care a adus-o cuvantul scris, omenirii... despre inventia tiparului, ceea ce a condus la cresterea accesului la cuvantul scris si altor paturi de oameni in afara de clerici. Asta a insemnat in ultima instanta ca s-a dat omului de rand acces la informatie prin intermediul comunicarii scrise. Imi este clar ca nu am fi fost astazi ceea ce suntem in lipsa comunicarii si a evolutiei acesteia.
Dar care ar fi legatura cu lumea prezenta si de ce a fost necesara aceasta scurta istorie de mai sus? Pai ca sa nu uitam de unde am plecat. In toata istoria existentei sale comunicarea (in orice forma a sa si nu doar in cea scrisa) a avut rolul de a transmite informatii, idei, principii de la un individ la altul, de la o generatie la alta. Deci ca o concluzie fireasca putem spune fara tagada ca in spatele comunicarii exista continut.
Intre timp, comunicarea a trecut de la semnalele cu fum sau hieroglifele sapate in peretii piramidelor, la mijloacele electronice. In mai putin de 150 de ani omenirea a fost capabila sa inventeze telegraful, telefonul, cinematograful, radioul, televiziunea, internetul ca si instrumente pentru comunicare. Cuvantul scris a explodat prin intermediul cartilor, ziarelor si revistelor. Oricine poate recunoaste cu mana pe inima ca toate mijloacele enumerate mai sus au transformat comunicarea dintr-un act singular sau restrans intr-un fenomen global. Si totusi exista o senzatie de neimplinire...si nu cred ca sunt singurul care simte acest lucru. Senzatia mea este aceea ca, pe cat de mult au evoluat mijloacele moderne de comunicare, cu atat (direct proportional) s-a redus continutul din spatele comunicarii.
Uneori stau si ma gandesc ca este incredibil cum in cateva secunde, prin telefon, poti sa comunici cu cineva aflat in partea cealalta a planetei...cu doar 150 de ani in urma singura modalitate de comunicare pe o asemenea distanta o reprezenta banala scrisoare care putea sa faca pe drum (daca nu se pierdea) si cateva saptamani sau chiar luni.
Deci mijloacele moderne de comunicare au mai realizat un lucru extraordinar. Acela de a apropia oamenii, de a-i transforma intr-o mare comunitate planetara.
Insa lucrurile nu s-au oprit aici. Odata cu dezvoltarea exploziva a Internetului noi forme de comunicare s-au dezvoltat cu rapiditate. Avem acum blogg-ingul dar si micro blogg-ing (Twitter). Avem retelele de socializare (Facebook, Hi5, LinkedIN etc, etc) dar si jocuri pe PC care inlocuiesc viata reala creand comunitati virtuale (Second Life). Pentru oricine acest lucru ar echivala cu paradisul comunicarii…ar trebui sa fie armonia universala intre oameni…un fel de rai pe pamant…si totusi…
Si totusi nu e asa. O data cu evolutia atat de rapida acestor mijloace electronice, a evoluat (din nou) si comunicarea...si ma reintorc la problema continutului. Din pacate aceasta virtualizare a comunicarii a condus mai degraba si la virtualizarea mesajului transmis. Din punct de vedere cantitativ se comunica enorm...se scrie si se vorbeste non stop, dar despre...nimic. Cu toate ca avem la varful degetelor cea mai performanta tehnologie de pana acum, spunem si scriem niste banalitati ridicole...
Multi dintre cei care au devenit constienti de banalizarea si trivializarea (in sensul de comun, obisnuit) comunicarii s-au grabit sa dea vina pe tehnologie...PC-ul de fapt a spalat oamenii pe creier si i-a facut tembeli, superficiali pentru ca le mananca timpul iar oamenii nu mai au timp pentru cunoastere. Din punctul meu de vedere aceasta opinie este doar partial corecta...nu mijloacele au distrus comunicarea ci excesul de comunicare a distrus-o...am impresia ca oamenii nu au totusi atat de multe lucruri sa-si spuna unii altora, dar devenind atat de ieftin sa comunici inlocuim foarte usor continutul, deci calitatea, cu cantitatea...
Virtualizarea comunicarii a mai produs un rau...chiar mai mare decat cel al “diluarii” continutului. Acest rau se refera la instrainarea indivizilor. Poate ca aceste mijloace de comunicare au adus intr-adevar avantaje incredibile (imaginati-va viata de acum fara telefon mobil sau Internet), dar din pacate cei mai multi nu au fost capabili sa faca diferenta intre tehnologie (masina) ca si mijloc si spirit...si uite asa, pe nesimtite, am ajuns nu doar sa virtualizam comunicarea dintre noi, dar am ajuns sa ne virtualizam cu totul...adolescentii din ziua de azi prefera oricand retele de socializare batutului mingei in spatele blocului. Si cu toate ca ne-am apropiat atat de mult unii de altii, suntem mai singuri ca oricand. Pustiul de la etajul 3 are multi “prieteni” in Australia, Germania sau India, dar niciunul la el in cartier...”avatarul” lui din Second Life este de foarte mare succes iar pe Facebook are peste 500 de prieteni, dar in viata reala iese din casa o data pe saptamana...si nu-i place ce vede...iar daca incearca sa intre in vorba cu cineva de pe strada, constata ca nu se mai exprima asa de usor ca pe “mess”...incercand sa lege o prietenie reala cu o fata de varsta lui isi da seama ca e stangaci in comunicare...nu mai are la dispozitie “emoticon-uri” ca sa-l ajute sa-si exprime sentimentele...ce mai...un adevarat blestem e viata asta...si e atat de usor in “virtual”...
In aceste conditii, paradoxal, multi se intreaba de ce societatea actuala a ajuns sa fie atat de deprimata? De ce oamenii se simt atat de singuri cu toate ca sunt “inundati” in permanenta de comunicare? Pai poate din cauza faptului ca au uitat sa traiasca si sa interactioneze unii cu altii lasand acest lurcru in seama tehnologiei?!?
Poate ar trebui sa utilizam aceasta tehnologie extraordinara care ne sta la dispozitie doar pentru strictul necesar in ale comunicarii si sa lasam sentimentele sa se exprime asa cum stiu ele de atatea mii de ani...
Evident ca atunci comunicarea era foarte simpla. Fara sa fi trait acea perioada, cred totusi ca oamenii de atunci nu erau preocupati de prea multe “zorzoane” vocale sau lingvistice, ci doar exprimau, asa cum si traiau, nevoile de baza. Un extraordinar exemplu in acest sens poate fi considerat inceputul filmului “Odiseea spatiala 2001” a lui Stanley Kubrick. Cam despre asta este vorba.
Evident ca o data cu trecerea timpului si cu evolutia fiintei umane, cum era si firesc, comunicarea a evoluat si ea, piatra de hotar fiind inventarea scrisului. Din momentul in care a fost inventat scrisul, dupa parerea mea, s-a schimbat totul. Nu conteaza ca era vorba de hieroglifele egiptene, scrierea araba sau cea cuneiforma. Omul a inteles atunci ca se poate exprima in alt fel fata de cei din jurul lui. Ca ceea ce gandeste sau crede, odata sapate in piatra vor fi aflate, citite, comentate de foarte multi oameni mult timp de atunci inainte.
Nu mai indoiesc ca trecerea de la oralitate la scris a presupus o mare ruptura in societatile antice si ca aceasta schimbare nu s-a facut foarte lin sau fara convulsii...dar cel mai important lucru a fost acela ca niste oameni vizionari au inteles care era de fapt castigul scrisului si al comunicarii.
Prin intermediul scrisului comunicarea verbala, volatila, s-a transformat intr-o comunicare ce putea fi “inregistrata”...”stocata”...poate ca atunci s-a constientizat intr-adevar povara cuvantului si a insemnatatii sale, a raspunderii din spatele ideilor pe care le asterni pe piatra/papirus/piei/hartie.
Ar fi enorm de multe lucruri de spus despre lumina pe care a adus-o cuvantul scris, omenirii... despre inventia tiparului, ceea ce a condus la cresterea accesului la cuvantul scris si altor paturi de oameni in afara de clerici. Asta a insemnat in ultima instanta ca s-a dat omului de rand acces la informatie prin intermediul comunicarii scrise. Imi este clar ca nu am fi fost astazi ceea ce suntem in lipsa comunicarii si a evolutiei acesteia.
Dar care ar fi legatura cu lumea prezenta si de ce a fost necesara aceasta scurta istorie de mai sus? Pai ca sa nu uitam de unde am plecat. In toata istoria existentei sale comunicarea (in orice forma a sa si nu doar in cea scrisa) a avut rolul de a transmite informatii, idei, principii de la un individ la altul, de la o generatie la alta. Deci ca o concluzie fireasca putem spune fara tagada ca in spatele comunicarii exista continut.
Intre timp, comunicarea a trecut de la semnalele cu fum sau hieroglifele sapate in peretii piramidelor, la mijloacele electronice. In mai putin de 150 de ani omenirea a fost capabila sa inventeze telegraful, telefonul, cinematograful, radioul, televiziunea, internetul ca si instrumente pentru comunicare. Cuvantul scris a explodat prin intermediul cartilor, ziarelor si revistelor. Oricine poate recunoaste cu mana pe inima ca toate mijloacele enumerate mai sus au transformat comunicarea dintr-un act singular sau restrans intr-un fenomen global. Si totusi exista o senzatie de neimplinire...si nu cred ca sunt singurul care simte acest lucru. Senzatia mea este aceea ca, pe cat de mult au evoluat mijloacele moderne de comunicare, cu atat (direct proportional) s-a redus continutul din spatele comunicarii.
Uneori stau si ma gandesc ca este incredibil cum in cateva secunde, prin telefon, poti sa comunici cu cineva aflat in partea cealalta a planetei...cu doar 150 de ani in urma singura modalitate de comunicare pe o asemenea distanta o reprezenta banala scrisoare care putea sa faca pe drum (daca nu se pierdea) si cateva saptamani sau chiar luni.
Deci mijloacele moderne de comunicare au mai realizat un lucru extraordinar. Acela de a apropia oamenii, de a-i transforma intr-o mare comunitate planetara.
Insa lucrurile nu s-au oprit aici. Odata cu dezvoltarea exploziva a Internetului noi forme de comunicare s-au dezvoltat cu rapiditate. Avem acum blogg-ingul dar si micro blogg-ing (Twitter). Avem retelele de socializare (Facebook, Hi5, LinkedIN etc, etc) dar si jocuri pe PC care inlocuiesc viata reala creand comunitati virtuale (Second Life). Pentru oricine acest lucru ar echivala cu paradisul comunicarii…ar trebui sa fie armonia universala intre oameni…un fel de rai pe pamant…si totusi…
Si totusi nu e asa. O data cu evolutia atat de rapida acestor mijloace electronice, a evoluat (din nou) si comunicarea...si ma reintorc la problema continutului. Din pacate aceasta virtualizare a comunicarii a condus mai degraba si la virtualizarea mesajului transmis. Din punct de vedere cantitativ se comunica enorm...se scrie si se vorbeste non stop, dar despre...nimic. Cu toate ca avem la varful degetelor cea mai performanta tehnologie de pana acum, spunem si scriem niste banalitati ridicole...
Multi dintre cei care au devenit constienti de banalizarea si trivializarea (in sensul de comun, obisnuit) comunicarii s-au grabit sa dea vina pe tehnologie...PC-ul de fapt a spalat oamenii pe creier si i-a facut tembeli, superficiali pentru ca le mananca timpul iar oamenii nu mai au timp pentru cunoastere. Din punctul meu de vedere aceasta opinie este doar partial corecta...nu mijloacele au distrus comunicarea ci excesul de comunicare a distrus-o...am impresia ca oamenii nu au totusi atat de multe lucruri sa-si spuna unii altora, dar devenind atat de ieftin sa comunici inlocuim foarte usor continutul, deci calitatea, cu cantitatea...
Virtualizarea comunicarii a mai produs un rau...chiar mai mare decat cel al “diluarii” continutului. Acest rau se refera la instrainarea indivizilor. Poate ca aceste mijloace de comunicare au adus intr-adevar avantaje incredibile (imaginati-va viata de acum fara telefon mobil sau Internet), dar din pacate cei mai multi nu au fost capabili sa faca diferenta intre tehnologie (masina) ca si mijloc si spirit...si uite asa, pe nesimtite, am ajuns nu doar sa virtualizam comunicarea dintre noi, dar am ajuns sa ne virtualizam cu totul...adolescentii din ziua de azi prefera oricand retele de socializare batutului mingei in spatele blocului. Si cu toate ca ne-am apropiat atat de mult unii de altii, suntem mai singuri ca oricand. Pustiul de la etajul 3 are multi “prieteni” in Australia, Germania sau India, dar niciunul la el in cartier...”avatarul” lui din Second Life este de foarte mare succes iar pe Facebook are peste 500 de prieteni, dar in viata reala iese din casa o data pe saptamana...si nu-i place ce vede...iar daca incearca sa intre in vorba cu cineva de pe strada, constata ca nu se mai exprima asa de usor ca pe “mess”...incercand sa lege o prietenie reala cu o fata de varsta lui isi da seama ca e stangaci in comunicare...nu mai are la dispozitie “emoticon-uri” ca sa-l ajute sa-si exprime sentimentele...ce mai...un adevarat blestem e viata asta...si e atat de usor in “virtual”...
In aceste conditii, paradoxal, multi se intreaba de ce societatea actuala a ajuns sa fie atat de deprimata? De ce oamenii se simt atat de singuri cu toate ca sunt “inundati” in permanenta de comunicare? Pai poate din cauza faptului ca au uitat sa traiasca si sa interactioneze unii cu altii lasand acest lurcru in seama tehnologiei?!?
Poate ar trebui sa utilizam aceasta tehnologie extraordinara care ne sta la dispozitie doar pentru strictul necesar in ale comunicarii si sa lasam sentimentele sa se exprime asa cum stiu ele de atatea mii de ani...
Saturday, April 3, 2010
Eu cand vreau sa fluier, fluier!
Pe meleagurile noastre mioritice, in general, copiii se impart in trei mari categorii: cei din familii cu foarte multi bani ai caror parinti le satisfac odraslelor orice fel de capriciu (ba le mai si creeaza unele noi), cei din familii cu venituri medii si care au parinti salariati dar care fac tot posibilul sa-si tina odraslele la scoala si sa le ofere o viata fie decenta, fie cat mai apropiata celor din prima categorie si cei care provin din familii extrem de sarace, sau dezorganizate, sau abuzive si care copii incearca doar sa supravietuiasca in lumea in care au fost azvarliti.
Filmul cu numele din titlul articolului se refera la aceasta ultima categorie.
Povestea filmului nu este deloc noua si este in fapt destul de simpla...Sincer, nici nu ma asteptam la nu-stiu-ce poveste alambicata sau sofisticata, dar la fel ca si in cazul altor filme romanesti, distinctia vine de la modul cum este spusa aceasta poveste...de la modul in care este interpretata.
Cred ca multi dintre voi stiu deja faptul ca filmul a fost facut aproape in totalitate cu amatori si nu cu actori profesionisti. Cu exceptia lui Mihai Constantin, Clarei Voda si Adei Condeescu, restul sunt “copii problema” luati direct de la centre de reeducare.
Filmul este foarte trivial in limbaj...asa incat daca unii dintre voi v-ati gandit sa va luati si copiii cu voi la acest film, poate va mai ganditi.
Atmosfera in care se deruleaza povestea filmului este foarte tensionata si asta gratie personajului interpretat incredibil de natural (pentru ca de fapt baiatul asta se joaca pe sine) de catre George Pistereanu. De mult timp nu am mai vazut atata ura mocnita, tensiune si de ce nu nebunie, stranse laolalta intr-un singur om. Repet...este incredibil cum poate interpreta acest baiat. In plus trebuie remarcata si inteligenta regizorala extraordinara a lui Florin Serban pentru ca isi lasa actorul principal sa fie una cu personajul...il lasa sa se balbaie, sa se incurce, asa cum s-ar intampla si in viata. Nu veti vedea nicio secunda in acest film indicatiile regizorale din spatele personajului principal. Baiatul acela, asa cum am mai spus mai sus, se joaca pe sine...isi joaca propria drama si in niciun caz nu spune o poezie invata pe dinafara pentru a-si interpreta rolul.
In afara de tensiune, senzatia este si una de repulsie la ceea ce vezi...o mica inchisoare de provincie formata din cateva case si anexe extrem de vechi si paraginite unde absolut totul (dusuri, paturi, mobilier, decor etc) este de acum cel putin 40 de ani...ca sa nu mai vorbim de “locatarii” acestei inchisori, in proportie de peste 99% tigani, oameni aflati la marginea lumii si a societatii, fara nicio perspectiva si fara niciun viitor, asa cum spunea chiar personajul principal.
Nu as vrea sa intru in mai multe detalii in ceea ce priveste lumea care populeaza inchisorile romanesti, ideea de privare de libertate, categoriile sociale din care provin acesti detinuti si poate cel mai important lucru cam ce fac ei dupa ce ies din inchisori...poate ca acest subiect il voi trata vreodata intr-un articol separat.
Pot sa spun insa, ca din punct de vedere al realismului si naturaletei cu care este prezentata aceasta lume urata a inchisorii, filmul asta (alaturi de “Cel mai iubit dintre pamanteni”) este in topul absolut al filmelor romanesti.
As vrea, totusi, asa cum fac de fiecare data cand vorbesc despre un film romanesc, sa spun si cateva cuvinte despre sala de cinema...de fapt despre spectatorii din sala. Nu am avut timp, din pacate, sa vad filmul acum o saptamana in weekend-ul in care a avut premiera...pentru ca as fi putut sa-l vad la Cinema Studio. In felul asta am fost nevoit sa merg la Mall (nu conteaza numele sau pentru ca sunt toate la fel). Filmul ruleaza intr-o sala relativ mica de maximum 130 de locuri, iar la spectacolul la care am fost si eu au fost cam 20 de oameni in sala, in majoritate tineri si foarte tineri. Si tot cum fac de obicei cand merg la film, observ putin si din atitudinea si comportamentul lor vis-a-vis de tema pe care o propune filmul.
Ceea ce am observat m-a indispus total si nu a facut decat sa-mi confirme (pentru a cata oara?!?!) ca acesti copii (din prima si mai ales din a doua categorie descrise sus) sunt in totalitate spalati pe creier. Nu numai ca unii dintre ei au ras neintrerupt pe aproape intreaga durata a filmului, care este drama-dramelor iar povestea nu te lasa nici macar sa zambesti timp de 90 de minute, dar au fost siderati de cum arata acea inchisoarea. De ce? Pentru ca cei mai multi dintre ei nu mai traiesc demult in lumea reala a Romaniei secolului XXI. Probabil ca in creierele lor spalate intensiv cu “Avatar” si alte “capodopere” 3 D incep sa creada ca de fapt asa arata toata lumea. Aici are loc de fapt clivajul imens intre primele 2 categorii de copii si cei care se afla la marginea societatii. Este ceva similar cu anecdota aceea prin care ii era descrisa in cuvinte o girafa unui taran din inima Siberiei, iar acesta spunea senin la sfarsit “Io nu am vazut niciodata asa ceva, deci nu exista!”. Cam asa se intampla si la noi, si in filmul despre care vorbim. Film in care detinutii nu sunt imbracati in uniforme curate si scrobite ca cei din filmele americane, in care celulele de detentie nu arata precum camerele de hotel in care sunt “cazati” unul sau maximum 2 detinuti, unde nu ai cinema cu circuit inchis sau sala de forta si o cantina unde se mananca mai bine decat la restaurant. Inchisoarea aceea de provincie din filmul nostru este o maghernita veche si ponosita, puscariasii sunt imbracati cu hainele cu care au venit de acasa, mananca de o valoare de sub 10 lei pe zi (!!). Este locul unde manele si muzica tiganeasca sunt la putere, este locul unde legea pumnului este singura in vigoare si toti stiu (cu adevarat) de frica ei.
Nu vreau in niciun caz sa le fac un proces de intentie acestor copii. La cat de spalati pe creier sunt, oricum nu-i mai poate nimeni scoate din lumea virtuala in care traiesc. In schimb, eu nu am inteles un alt lucru. De fapt ce cauta copiii astia la filme de acest gen? Oferta mall-ului respectiv cuprindea cel putin 15 filme (din care peste 90% filme americane de spalare a creierului, asa cum le place lor)...si atunci pentru ce sa te chinuiesti 90 de minute sa vezi un film care nu-ti place si din care nu intelegi absolut nimic?!?! Doar pentru ca i s-a facut putina reclama si a fost vorbit de bine la TV?!?
In fine...m-am lungit mai mult decat am dorit cu acest articol. La finalul sau va reamintesc faptul ca filmul a luat Ursul de Argint la Berlin anul acesta. Dar nu asta este motivul pentru care trebuie sa mergeti sa-l vedeti. Este pur si simplu un film foarte bun si este cu atat mai extraordinar faptul ca in vremurile comerciale pe care le traim se mai pot face totusi si filme de exceptie precum „Eu cand vreau sa fluier, fluier“. Vizionare placuta!
Filmul cu numele din titlul articolului se refera la aceasta ultima categorie.
Povestea filmului nu este deloc noua si este in fapt destul de simpla...Sincer, nici nu ma asteptam la nu-stiu-ce poveste alambicata sau sofisticata, dar la fel ca si in cazul altor filme romanesti, distinctia vine de la modul cum este spusa aceasta poveste...de la modul in care este interpretata.
Cred ca multi dintre voi stiu deja faptul ca filmul a fost facut aproape in totalitate cu amatori si nu cu actori profesionisti. Cu exceptia lui Mihai Constantin, Clarei Voda si Adei Condeescu, restul sunt “copii problema” luati direct de la centre de reeducare.
Filmul este foarte trivial in limbaj...asa incat daca unii dintre voi v-ati gandit sa va luati si copiii cu voi la acest film, poate va mai ganditi.
Atmosfera in care se deruleaza povestea filmului este foarte tensionata si asta gratie personajului interpretat incredibil de natural (pentru ca de fapt baiatul asta se joaca pe sine) de catre George Pistereanu. De mult timp nu am mai vazut atata ura mocnita, tensiune si de ce nu nebunie, stranse laolalta intr-un singur om. Repet...este incredibil cum poate interpreta acest baiat. In plus trebuie remarcata si inteligenta regizorala extraordinara a lui Florin Serban pentru ca isi lasa actorul principal sa fie una cu personajul...il lasa sa se balbaie, sa se incurce, asa cum s-ar intampla si in viata. Nu veti vedea nicio secunda in acest film indicatiile regizorale din spatele personajului principal. Baiatul acela, asa cum am mai spus mai sus, se joaca pe sine...isi joaca propria drama si in niciun caz nu spune o poezie invata pe dinafara pentru a-si interpreta rolul.
In afara de tensiune, senzatia este si una de repulsie la ceea ce vezi...o mica inchisoare de provincie formata din cateva case si anexe extrem de vechi si paraginite unde absolut totul (dusuri, paturi, mobilier, decor etc) este de acum cel putin 40 de ani...ca sa nu mai vorbim de “locatarii” acestei inchisori, in proportie de peste 99% tigani, oameni aflati la marginea lumii si a societatii, fara nicio perspectiva si fara niciun viitor, asa cum spunea chiar personajul principal.
Nu as vrea sa intru in mai multe detalii in ceea ce priveste lumea care populeaza inchisorile romanesti, ideea de privare de libertate, categoriile sociale din care provin acesti detinuti si poate cel mai important lucru cam ce fac ei dupa ce ies din inchisori...poate ca acest subiect il voi trata vreodata intr-un articol separat.
Pot sa spun insa, ca din punct de vedere al realismului si naturaletei cu care este prezentata aceasta lume urata a inchisorii, filmul asta (alaturi de “Cel mai iubit dintre pamanteni”) este in topul absolut al filmelor romanesti.
As vrea, totusi, asa cum fac de fiecare data cand vorbesc despre un film romanesc, sa spun si cateva cuvinte despre sala de cinema...de fapt despre spectatorii din sala. Nu am avut timp, din pacate, sa vad filmul acum o saptamana in weekend-ul in care a avut premiera...pentru ca as fi putut sa-l vad la Cinema Studio. In felul asta am fost nevoit sa merg la Mall (nu conteaza numele sau pentru ca sunt toate la fel). Filmul ruleaza intr-o sala relativ mica de maximum 130 de locuri, iar la spectacolul la care am fost si eu au fost cam 20 de oameni in sala, in majoritate tineri si foarte tineri. Si tot cum fac de obicei cand merg la film, observ putin si din atitudinea si comportamentul lor vis-a-vis de tema pe care o propune filmul.
Ceea ce am observat m-a indispus total si nu a facut decat sa-mi confirme (pentru a cata oara?!?!) ca acesti copii (din prima si mai ales din a doua categorie descrise sus) sunt in totalitate spalati pe creier. Nu numai ca unii dintre ei au ras neintrerupt pe aproape intreaga durata a filmului, care este drama-dramelor iar povestea nu te lasa nici macar sa zambesti timp de 90 de minute, dar au fost siderati de cum arata acea inchisoarea. De ce? Pentru ca cei mai multi dintre ei nu mai traiesc demult in lumea reala a Romaniei secolului XXI. Probabil ca in creierele lor spalate intensiv cu “Avatar” si alte “capodopere” 3 D incep sa creada ca de fapt asa arata toata lumea. Aici are loc de fapt clivajul imens intre primele 2 categorii de copii si cei care se afla la marginea societatii. Este ceva similar cu anecdota aceea prin care ii era descrisa in cuvinte o girafa unui taran din inima Siberiei, iar acesta spunea senin la sfarsit “Io nu am vazut niciodata asa ceva, deci nu exista!”. Cam asa se intampla si la noi, si in filmul despre care vorbim. Film in care detinutii nu sunt imbracati in uniforme curate si scrobite ca cei din filmele americane, in care celulele de detentie nu arata precum camerele de hotel in care sunt “cazati” unul sau maximum 2 detinuti, unde nu ai cinema cu circuit inchis sau sala de forta si o cantina unde se mananca mai bine decat la restaurant. Inchisoarea aceea de provincie din filmul nostru este o maghernita veche si ponosita, puscariasii sunt imbracati cu hainele cu care au venit de acasa, mananca de o valoare de sub 10 lei pe zi (!!). Este locul unde manele si muzica tiganeasca sunt la putere, este locul unde legea pumnului este singura in vigoare si toti stiu (cu adevarat) de frica ei.
Nu vreau in niciun caz sa le fac un proces de intentie acestor copii. La cat de spalati pe creier sunt, oricum nu-i mai poate nimeni scoate din lumea virtuala in care traiesc. In schimb, eu nu am inteles un alt lucru. De fapt ce cauta copiii astia la filme de acest gen? Oferta mall-ului respectiv cuprindea cel putin 15 filme (din care peste 90% filme americane de spalare a creierului, asa cum le place lor)...si atunci pentru ce sa te chinuiesti 90 de minute sa vezi un film care nu-ti place si din care nu intelegi absolut nimic?!?! Doar pentru ca i s-a facut putina reclama si a fost vorbit de bine la TV?!?
In fine...m-am lungit mai mult decat am dorit cu acest articol. La finalul sau va reamintesc faptul ca filmul a luat Ursul de Argint la Berlin anul acesta. Dar nu asta este motivul pentru care trebuie sa mergeti sa-l vedeti. Este pur si simplu un film foarte bun si este cu atat mai extraordinar faptul ca in vremurile comerciale pe care le traim se mai pot face totusi si filme de exceptie precum „Eu cand vreau sa fluier, fluier“. Vizionare placuta!
Sunday, March 28, 2010
Bucuresti (IV)
Am amanat putin incheierea serialului despre Bucurestiul in imagini...stiu ca promisesem un ultim episod in care as fi vrut sa arat cateva fotografii despre momentele negre ale apogeului comunismului cand o parte importanta din oras a fost demolata si m-am gandit sa postez cateva fotografii cu orasul din timpul celui de al doilea razboi mondial.
Hotelul Athenee Palace (azi Hilton) bombardat in 1944.
Hotelul Athenee Palace si o parte din Calea Victorie in timpul aceluiasi bombardament.
Universitatea Bucuresti. Nici ea nu a "scapat" bombardamentului aliatilor.
Piata Universitatii dupa bombardament.
Parada armatei romane in 1944 (detaliu din Piata Palatului Regal in dreptul statuii ecvestre a Regelui Caroli I in fata cladirii Fundatiilor Regale).
Soldati in permisie plimbandu-se pe bulevardul Take Ionescu.
Hotelul Athenee Palace (azi Hilton) bombardat in 1944.
Hotelul Athenee Palace si o parte din Calea Victorie in timpul aceluiasi bombardament.
Universitatea Bucuresti. Nici ea nu a "scapat" bombardamentului aliatilor.
Piata Universitatii dupa bombardament.
Parada armatei romane in 1944 (detaliu din Piata Palatului Regal in dreptul statuii ecvestre a Regelui Caroli I in fata cladirii Fundatiilor Regale).
Pe bulevardul Take Ionescu (Magheru de astazi).
Soldati in permisie plimbandu-se pe bulevardul Take Ionescu.
Intrarea pe bulevardul Take Ionescu (zona hotelului Intercontinental de astazi).
Stiri "proaspete" despre razboi in fata Galeriilor Dalles de astazi...
Stiri "proaspete" despre razboi in fata Galeriilor Dalles de astazi...
Episodul urmator se va axa, intr-adevar cu imagini, pe momentul distrugerii orasului.
Sunday, March 21, 2010
“Teoria” schimbarii vs extinctie
Omul, structural vorbind, nu este facut pentru schimbare. De aici rezulta si opozitia (rezistenta) sa continua la schimbare.
Toate ipocriziile moderne referitoare la schimbare si reinventare raman doar la stadiul de simple ipocrizii, omul modern nefacand altceva decat sa interpreteze doar roluri in viata de zi-cu-zi, roluri in care nu crede dar pe care le interpreteaza ca sa supravietuiasca.
Si atunci concluzia fireasca este aceea ca omul nu se schimba, nu se transforma ci se adapteaza la mediu (societate) ca sa poate supravietui…este acelasi instinct ca al omului preistoric, numai ca spre deosebire de acela, omul modern nu mai foloseste bata sau cutitul din silex, ci vorba mieroasa.
Toate cursurile si training-urile de specialitate aparute in ultimii zeci de ani cu denumiri pompoase precum Change Management, Conflict Management, Rezistance to change etc, etc nu sunt altceva decat metode psihologice avansate de spalarea creierului, pentru a transforma oamenii in instrumente docile de tip zombie care sa aiba un singur scop in viata: acela de a munci (de a produce).
Mai este o comparatie extrem de interesanta de facut. Aceea intre comportamentul si atitudinea oamenilor tineri fata de cei maturi sau in varsta. Mai mult ca niciodata se insista pe faptul ca generatia tanara este cea flexibila, dispusa sa incerce sau sa faca orice, iar generatiile mai in varsta sunt niste dinozauri care nu pot tine pasul cu schimbarile, deci trebuie marginalizati si in final vor trebui sa moara ca sa poata permite societatii sa se dezvolte intr-un ritm alert. Ce nu spun, sau poate nu inteleg, cretinii care sustin astfel de teorii aberante se refera chiar la structura aceea individuala de care vorbeam mai sus. Si anume ca omul nu este o fiinta (masinarie) facuta pentru schimbare. Si totusi persista intrebarea: de ce tinerii sunt mai dispusi la schimbare? Pai foarte simplul...pentru ca cei tineri sau foarte tineri nu au apucat inca sa treaca prin viata, pentru ca nu au avut exercitiul rutinei la serviciu sau in familie...pentru ca nu au ce schimba de fapt!!! Pentru ca nu au cu ce sa se compare din trecut...pentru ca nu au trecut!! Pe cand cei maturi sau mai in varsta s-au lovit deja de foarte multe obstacole, greutati, rutine, au acumulat multe frustrari de-a lungul vietii si, mai ales, au termen de comparatie…au trecut.
Mi se pare de-a dreptul ciudat, cat de mirati sunt unii idioti care isi dau cu parerea prin media (si nu ma refer doar la Romania aici) ca nivelul de deprimare si interiorizare al oamenilor creste direct proportional cu nivelul de dezvoltare al tarii/societatii respective. Pai reactia oamenilor este mai mult decat normala...pur si simplu din-ce-in-ce mai multi nu mai fac fata ritmului zilnic de viata si volumului schimbarilor...pentru ca structural nu mai pot face fata. Dar media ii spala pe creier in continuare prin intermediul filmelor proaste americane si a emisiunilor TV imbecile si le insufla oamenilor (prin exemple false ale unor asa-zise modele “de succes”) ideea ca ei sunt de vina pentru ca nu pot tine pasul...pentru ca ei sunt “defecti”, incapabili, slabi, incompetenti etc...nu va recunoaste nimeni ca de fapt problema nu vine de la oameni ci de la ritmul de viata impus acestora. Oare de ce nu se vorbea in sec. XIV sau in sec. XVIII de stres ?!? Oare de ce alergam astazi, ca o imensa natie dementa, in continuu spre ceva ce nu stim precis ce este ?
Este atat de simplu sa te uiti cu atentie in jur si sa observi niste lucruri…chiar in prezent, in acest « minunat » secol XXI, triburile de la granita Mongoliei cu Siberia sau nu-stiu-ce triburi africane alearga dupa aceasta himera ? NU ! De ce, nu ? Pentru ca lor fie nu li s-a aplicat spalarea creierului fiind considerati neimportanti, fie au fost suficient de puternici incat sa reziste tentatiei modelului… Care model ? Pai acest model nefericit, aplicat cu extrem de multa agresivitate in ultimul secol si jumatate, model a carui fundatie se sprijina pe 2 stalpi (a se citi principii) : acumulare si consum, ambele generand in forma lor extrema LACOMIA. De fapt spre asta alergam ca nebunii in fiecare zi...sa “facem” o casa, o masina, o vacanta exotica...sa ne permitem sa cumparam hainele oribile si de cele mai multe ori incomode care ne sunt oferite...iar cand am “alergat” suficient cat sa ne permitem toate aceste lucruri credeti ca filmul acesta prost se termina?!? Nici pe departe...guvernati de cele 2 principii amintite mai sus, oamenii vor vrea mai mult...pentru ca sunt inundati 24/7 pe toate canalele media, de acele false modele...si atunci vor vrea o casa si mai mare, o masina si mai scumpa, o vacanta si mai exotica (pe luna daca se poate). Prinsi in hora asta nebuneasca oamenii se dezumanizeaza...nu mai tin cont de ce este in jurul lor...de natura, de familie, de prieteni, de valori...sunt dispusi sa faca orice pentru a dobandi acel nivel de trai visat.
Sunt multi care intreaba “bun, si ce e rau in a-ti dori mai mult de la viata?”. Nu e nimic rau...numai ca in acest secol si jumatate am inceput sa ne dorim toti acest lucru...mai mult...din-ce-in-ce mai mult. Fara sa ne gandim ca lumea asta a noastra in care traim este destul de mica si foarte limitata din punct de vedere al resurselor. Deci incotro ne indreptam? Parerea mea este ca ne indreptam foarte sigur catre extinctie...auto extinctie. Disparitia noastra ca rasa nu va fi produsa, cred, nici de extrateresti si nici de vreun cataclism (coliziunea cu un asteroid de ex). Ritmul in care creste populatia acestei planete si mai ales apetitul sau de consum, nu au cum sa conduca la un model sustenabil de termen lung si foarte lung...deci, de fapt, ne autodistrugem. Evident ca acest lucru nu se va petrece peste noapte, sau intr-o luna sau intr-un an...dar este clar ca in ritmul actual nu va mai dura mai mult de 100 sau 200 de ani.
Si atunci ce ne ramane de facut? Pai poate ar fi o idee buna sa nu mai actionam ca o turma si sa nu ne mai “schimbam” (aparent) asa des...sa nu ne mai “reinventam” permanent...sa nu ne mai aliniem docili trendului si poate in felul asta ritmul vietii va fi acela care se va alinia la felul nostru de a fi si nu invers.
Toate ipocriziile moderne referitoare la schimbare si reinventare raman doar la stadiul de simple ipocrizii, omul modern nefacand altceva decat sa interpreteze doar roluri in viata de zi-cu-zi, roluri in care nu crede dar pe care le interpreteaza ca sa supravietuiasca.
Si atunci concluzia fireasca este aceea ca omul nu se schimba, nu se transforma ci se adapteaza la mediu (societate) ca sa poate supravietui…este acelasi instinct ca al omului preistoric, numai ca spre deosebire de acela, omul modern nu mai foloseste bata sau cutitul din silex, ci vorba mieroasa.
Toate cursurile si training-urile de specialitate aparute in ultimii zeci de ani cu denumiri pompoase precum Change Management, Conflict Management, Rezistance to change etc, etc nu sunt altceva decat metode psihologice avansate de spalarea creierului, pentru a transforma oamenii in instrumente docile de tip zombie care sa aiba un singur scop in viata: acela de a munci (de a produce).
Mai este o comparatie extrem de interesanta de facut. Aceea intre comportamentul si atitudinea oamenilor tineri fata de cei maturi sau in varsta. Mai mult ca niciodata se insista pe faptul ca generatia tanara este cea flexibila, dispusa sa incerce sau sa faca orice, iar generatiile mai in varsta sunt niste dinozauri care nu pot tine pasul cu schimbarile, deci trebuie marginalizati si in final vor trebui sa moara ca sa poata permite societatii sa se dezvolte intr-un ritm alert. Ce nu spun, sau poate nu inteleg, cretinii care sustin astfel de teorii aberante se refera chiar la structura aceea individuala de care vorbeam mai sus. Si anume ca omul nu este o fiinta (masinarie) facuta pentru schimbare. Si totusi persista intrebarea: de ce tinerii sunt mai dispusi la schimbare? Pai foarte simplul...pentru ca cei tineri sau foarte tineri nu au apucat inca sa treaca prin viata, pentru ca nu au avut exercitiul rutinei la serviciu sau in familie...pentru ca nu au ce schimba de fapt!!! Pentru ca nu au cu ce sa se compare din trecut...pentru ca nu au trecut!! Pe cand cei maturi sau mai in varsta s-au lovit deja de foarte multe obstacole, greutati, rutine, au acumulat multe frustrari de-a lungul vietii si, mai ales, au termen de comparatie…au trecut.
Mi se pare de-a dreptul ciudat, cat de mirati sunt unii idioti care isi dau cu parerea prin media (si nu ma refer doar la Romania aici) ca nivelul de deprimare si interiorizare al oamenilor creste direct proportional cu nivelul de dezvoltare al tarii/societatii respective. Pai reactia oamenilor este mai mult decat normala...pur si simplu din-ce-in-ce mai multi nu mai fac fata ritmului zilnic de viata si volumului schimbarilor...pentru ca structural nu mai pot face fata. Dar media ii spala pe creier in continuare prin intermediul filmelor proaste americane si a emisiunilor TV imbecile si le insufla oamenilor (prin exemple false ale unor asa-zise modele “de succes”) ideea ca ei sunt de vina pentru ca nu pot tine pasul...pentru ca ei sunt “defecti”, incapabili, slabi, incompetenti etc...nu va recunoaste nimeni ca de fapt problema nu vine de la oameni ci de la ritmul de viata impus acestora. Oare de ce nu se vorbea in sec. XIV sau in sec. XVIII de stres ?!? Oare de ce alergam astazi, ca o imensa natie dementa, in continuu spre ceva ce nu stim precis ce este ?
Este atat de simplu sa te uiti cu atentie in jur si sa observi niste lucruri…chiar in prezent, in acest « minunat » secol XXI, triburile de la granita Mongoliei cu Siberia sau nu-stiu-ce triburi africane alearga dupa aceasta himera ? NU ! De ce, nu ? Pentru ca lor fie nu li s-a aplicat spalarea creierului fiind considerati neimportanti, fie au fost suficient de puternici incat sa reziste tentatiei modelului… Care model ? Pai acest model nefericit, aplicat cu extrem de multa agresivitate in ultimul secol si jumatate, model a carui fundatie se sprijina pe 2 stalpi (a se citi principii) : acumulare si consum, ambele generand in forma lor extrema LACOMIA. De fapt spre asta alergam ca nebunii in fiecare zi...sa “facem” o casa, o masina, o vacanta exotica...sa ne permitem sa cumparam hainele oribile si de cele mai multe ori incomode care ne sunt oferite...iar cand am “alergat” suficient cat sa ne permitem toate aceste lucruri credeti ca filmul acesta prost se termina?!? Nici pe departe...guvernati de cele 2 principii amintite mai sus, oamenii vor vrea mai mult...pentru ca sunt inundati 24/7 pe toate canalele media, de acele false modele...si atunci vor vrea o casa si mai mare, o masina si mai scumpa, o vacanta si mai exotica (pe luna daca se poate). Prinsi in hora asta nebuneasca oamenii se dezumanizeaza...nu mai tin cont de ce este in jurul lor...de natura, de familie, de prieteni, de valori...sunt dispusi sa faca orice pentru a dobandi acel nivel de trai visat.
Sunt multi care intreaba “bun, si ce e rau in a-ti dori mai mult de la viata?”. Nu e nimic rau...numai ca in acest secol si jumatate am inceput sa ne dorim toti acest lucru...mai mult...din-ce-in-ce mai mult. Fara sa ne gandim ca lumea asta a noastra in care traim este destul de mica si foarte limitata din punct de vedere al resurselor. Deci incotro ne indreptam? Parerea mea este ca ne indreptam foarte sigur catre extinctie...auto extinctie. Disparitia noastra ca rasa nu va fi produsa, cred, nici de extrateresti si nici de vreun cataclism (coliziunea cu un asteroid de ex). Ritmul in care creste populatia acestei planete si mai ales apetitul sau de consum, nu au cum sa conduca la un model sustenabil de termen lung si foarte lung...deci, de fapt, ne autodistrugem. Evident ca acest lucru nu se va petrece peste noapte, sau intr-o luna sau intr-un an...dar este clar ca in ritmul actual nu va mai dura mai mult de 100 sau 200 de ani.
Si atunci ce ne ramane de facut? Pai poate ar fi o idee buna sa nu mai actionam ca o turma si sa nu ne mai “schimbam” (aparent) asa des...sa nu ne mai “reinventam” permanent...sa nu ne mai aliniem docili trendului si poate in felul asta ritmul vietii va fi acela care se va alinia la felul nostru de a fi si nu invers.
Thursday, March 18, 2010
Confesiunile unui cafegiu
Si pentru mine este o premiera. Este prima carte pe care m-am hotarat sa o recomand celor care citesc acest blog. M-am abtinut pana acum sa fac recomandari de carte…ar fi foarte multe carti care merita, din punctul meu de vedere, sa fie citite. Singurele recomandari pe care le-am facut pana acum, au fost doar cele legate de un numar de filme…romanesti.
Si totusi poate va intrebati ce m-a determinat sa recomand aceasta carte? Ar fi destul de multe lucruri (bune) de spus despre “Confesiunile unui cafegiu”. Pe mine recunosc ca m-a cucerit din prima...inca de la primele pagini. Nu fac parte din categoria celor care se “infig” inca din primul moment sa citeasca o carte sau sa vada un film pentru ca este la moda sau pentru ca a facut recomandarea nu-stiu-ce personalitate cu vizibilitate publica. Bunaoara asa s-a intampla si cu “Alchimistul” de Paolo Coelho. Si pe asta am citit-o la vreo 2 ani dupa isteria lansarii...
Pastrand proportiile, “Confesiunile unui cafegiu” nu a produs atat de multa isterie precum “Alchimistul”, insa a fost destul de recomandata atat de critici cat si in cercurile intelectual-artistice.
Si ce mi-a placut totusi? In primul rand este o carte simpla. Scrisa de o maniera foarte simpla si lipsita de orice sofisticarii. In al doilea rand este o poveste despre Bucuresti...poveste care se intinde de la al doilea razboi mondial si pana in prezent, insa cel mai mult mi-a placut faptul ca autorul, Gheorghe Florescu, scrie aceasta poveste cu un fel de dragoste abia perceptibila fata de orasul asta. In mod firesc cartea reperzinta povestea vietii lui...este o carte de memorialistica...insa pe povestea vietii lui, Florescu suprapune in foarte multe randuri si povestea Bucurestiului si povestea societatii romanesti...
Este adevarat...sunt multe momentele in care unele evenimente sunt romantate...sau poate usor exagerate, dar nu stirbesc cu nimic valoarea cartii...din contra, ii dau “sarea si piperul”.
Prin descrierile si intamplarile povestite, am retrait pentru o scurta perioada de timp, copilaria si adolescenta...mai ales ca aproape intreg firul epic al cartii se “invarte” in aceeasi zona geografica din Bucuresti: strazile Hristo Botev, Sfintilor, Cernica, Piata Rosetti, Mosilor, Paleologu adica o zona cu care eu am fost si sunt extrem-extrem de familiar. In plus a fost si un flash-back in timp, momentele descrise reamintindu-mi copilaria (sfarsitul epocii comuniste) si adolescenta (primii ani de dupa ’89).
Florescu mai face un lucru extraordinar in cartea asta…este primul care descrie cu lux de amanunte toate dedesubturile comertului din vremea dictaturii comuniste…lucruri care se stiau doar din zvonuri sau barfe, sunt pentru prima data puse negru pe alb de cineva care a fost toata viata in interiorul acelui sistem…chiar in inima lui.
In plus admir curajul acestui om…pentru ca a simtit nevoia sa impartaseasca lumii povestea vietii lui si pentru ca si-a rupt 4 ani din viata (in prezent are 66 de ani) ca sa o astearna pe hartie…si ce a iesit !!
Daca printre preocuparile voastre se numara unele din lucrurile amintite de mine mai sus, atunci lectura acestei carti are sa va incante negresit, iar pentr cei pe care i-am convins sa citeasca aceasta carte nu le pot ura decat lectura placuta! :-)
Si totusi poate va intrebati ce m-a determinat sa recomand aceasta carte? Ar fi destul de multe lucruri (bune) de spus despre “Confesiunile unui cafegiu”. Pe mine recunosc ca m-a cucerit din prima...inca de la primele pagini. Nu fac parte din categoria celor care se “infig” inca din primul moment sa citeasca o carte sau sa vada un film pentru ca este la moda sau pentru ca a facut recomandarea nu-stiu-ce personalitate cu vizibilitate publica. Bunaoara asa s-a intampla si cu “Alchimistul” de Paolo Coelho. Si pe asta am citit-o la vreo 2 ani dupa isteria lansarii...
Pastrand proportiile, “Confesiunile unui cafegiu” nu a produs atat de multa isterie precum “Alchimistul”, insa a fost destul de recomandata atat de critici cat si in cercurile intelectual-artistice.
Si ce mi-a placut totusi? In primul rand este o carte simpla. Scrisa de o maniera foarte simpla si lipsita de orice sofisticarii. In al doilea rand este o poveste despre Bucuresti...poveste care se intinde de la al doilea razboi mondial si pana in prezent, insa cel mai mult mi-a placut faptul ca autorul, Gheorghe Florescu, scrie aceasta poveste cu un fel de dragoste abia perceptibila fata de orasul asta. In mod firesc cartea reperzinta povestea vietii lui...este o carte de memorialistica...insa pe povestea vietii lui, Florescu suprapune in foarte multe randuri si povestea Bucurestiului si povestea societatii romanesti...
Este adevarat...sunt multe momentele in care unele evenimente sunt romantate...sau poate usor exagerate, dar nu stirbesc cu nimic valoarea cartii...din contra, ii dau “sarea si piperul”.
Prin descrierile si intamplarile povestite, am retrait pentru o scurta perioada de timp, copilaria si adolescenta...mai ales ca aproape intreg firul epic al cartii se “invarte” in aceeasi zona geografica din Bucuresti: strazile Hristo Botev, Sfintilor, Cernica, Piata Rosetti, Mosilor, Paleologu adica o zona cu care eu am fost si sunt extrem-extrem de familiar. In plus a fost si un flash-back in timp, momentele descrise reamintindu-mi copilaria (sfarsitul epocii comuniste) si adolescenta (primii ani de dupa ’89).
Florescu mai face un lucru extraordinar in cartea asta…este primul care descrie cu lux de amanunte toate dedesubturile comertului din vremea dictaturii comuniste…lucruri care se stiau doar din zvonuri sau barfe, sunt pentru prima data puse negru pe alb de cineva care a fost toata viata in interiorul acelui sistem…chiar in inima lui.
In plus admir curajul acestui om…pentru ca a simtit nevoia sa impartaseasca lumii povestea vietii lui si pentru ca si-a rupt 4 ani din viata (in prezent are 66 de ani) ca sa o astearna pe hartie…si ce a iesit !!
Daca printre preocuparile voastre se numara unele din lucrurile amintite de mine mai sus, atunci lectura acestei carti are sa va incante negresit, iar pentr cei pe care i-am convins sa citeasca aceasta carte nu le pot ura decat lectura placuta! :-)
Saturday, March 6, 2010
Dupa 20 de ani
Pe langa asa-zisele evenimente politice care se succed cu repeziciune si cica tin tara cu sufletul la gura (realegerea lui Basescu, repunerea in drepturi a guvernului marioneta Boc, pierderea presedintiei PSD de catre Geoana etc), discutiile cu FMI, buget, infrastructura etc., mi s-a parut ca in decembrie am trecut totusi nefiresc de usor pe langa faptul ca au trecut 20 de ani de la ceea ce multi numesc Revolutia din ’89.
Chiar daca televiziunile s-au intrecut pret de vreo saptamana sau doua inainte de 22 decembrie sa difuzeze reportaje mai mult sau (cel mai adesea) mai putin inedite cu intamplari din acele zile, totusi am avut senzatia ca la nivelul omului de rand, la nivelul strazii, acest eveniment extrem de important, a trecut sub indiferenta.
Se pare, totusi, ca 20 de ani sunt cam multi pentru memoria noastra colectiva…de ce spun acest lucru? Sau poate va intrebati ce m-as fi asteptat sa se intample? O noua “revolutie”? Sau sa iasa lumea in strada sa sarbatoreasca 20 de ani de libertate cu un pahar de sampanie intr-o mana si cu artificii in cealalta? De fapt nu ma asteptam la niciunul dintre aceste lucruri...ma asteptam in schimb sa reactionam cu maturitate. Dupa 20 de ani as fi vrut sa vad, atat din partea politicienilor, cat si din partea elitei cultural-intelectuale (atata cata mai este), cat si din partea societatii civile (reprezentata prin ONG-urile lu’ peste), un bilant al acestor 20 ani...dar un bilant sincer.
Si mi-am dat seama ca sunt idealist...este adevarat ca acum 20 de ani am castigat (sau ni s-a permis sa avem) un lucru extrem de important...si anume libertatea...in orice forma a ei...de expresie, de manifestare, de comunicare, de gandire, de circulatie, de afaceri, de asociere etc...dar cam atat. Nu este putin lucru dar parca nu este nici prea mult. In rest, orice om de bun simt din aceasta tara poate observa cu ochiul liber ca in 20 de ani s-a vorbit enorm, s-a consumat o energie colosala (acumulata in atatea decenii de dictatura) dar nu s-a construit aproape nimic palpabil...s-a construit in schimb o forma fara fond (actuala societate romaneasca) de-o mediocritate si incompetenta perfecte!
Asa se face ca dupa 20 de ani in care am incercat cu mai mult sau mai putin succes exercitiul capitalismului (uneori de o maniera extrem de originala), nu reusim totusi sa ne rupem de perioada de “trista amintire”...suntem cu totii de acord ca dictatura lui Ceausescu a facut un imens rau acestei tari si ca i-a incetinit dezvoltarea fireasca cu multe decenii dar cum dracului se face ca mergem pe aceleasi drumuri, stam in aceleasi case, se invata in aceleasi scoli, ne plimbam prin aceleasi parcuri, ne tratam (sau mai degraba murim) in aceleasi spitale construite exact in acea perioada neagra a istoriei noastre moderne...dar am condamnat oficial comunismul prin gura presedintelui.
Imi este foarte clar ca actuala clasa politica nu are niciun interes sa faca lucrurile sa fie altfel...ar fi un efort si un consum de energie mult prea mare, cand acest efort poate fi folosit de exemplu pentru imbogatirea lor personala...de ce ar face altfel? Ca sa intre in manualul de istorie asa cum au facut-o pasoptistii sau clasa politica interbelica? Pe cine mai intereseaza istoria astazi!??! Vila de la Monaco sau limuzina de lux sunt totusi mult mai palpabile si iti dau un confort mult mai mare decat nu-stiu-ce lupta pentru idealuri patriotice... Din pacate acest lucru le este foarte clar si lor...politicienilor. Pentru ca stiu exact cu ce “marfa” au de-a face. Ei stiu cu maxima certitudine ca oricat de mult s-ar fura si oricat de greu ar fi, oamenii nu vor mai iesi in strada vreodata din proprie initiativa…si atunci sunt destul de linistiti. Cand cercetarile economice arata ca se atinge limita maxima a suportabilitatii pentru cea mai mare parte a populatiei, atunci se apeleaza la unele artificii economice si se da drumul la creditare pentru o perioada limitata de timp, de exemplu…ca sa poata orice amarat sa-si cumpere un televizor (ca sa aiba parte de spalarea creierului pe gratis), o masina de spalat automata sau un frigider. Iar cand dezechilibrele macroeconomice tind sa i-a amploare, se inchide robinetul banilor pentru cei multi si revenim la punctul de plecare (asa cum suntem acum).
De asemenea, dupa 20 ani inca mai exista imagini incredibile cu oameni care stau la coada (uneori calcandu-se in picioare la propriu) ca sa dea bani statului...adica sa-si plateasca impozitele si taxele. Deci nu s-a schimbat mai nimic nici la nivelul mentalului colectiv.
Nici la nivel local, lucrurile nu stau altfel. Bucurestiul, cu exceptia catorva imobile de birouri moderne aflate evident in proprietate privata, este practic exact acelasi oras de acum 20 de ani. Nicio strada noua, niciun parc nou, niciun spital sau liceu nou, in genereal nicio institutie de utilitate publica nou construita in tot acest timp. Un singur lucru nou a aparut in Bucurestiul acestor 20 de ani...publicitatea stradala...tipatoare, agresiva, de multe ori de un gust indoielnic, toate aceste bannere si panouri au avut mai mult functia de a masca uratenia orasului decat de a promova nu-stiu-ce produse. Si totusi ca bucurestean get-beget am curajul sa spun ca orasul este mai murdar si mai rupt si arata mai jalnic decat inainte de ’89...chiar daca atunci exista scuza ca intregul oras era un santier imens...dar macar acel disconfort se finaliza cu ceva...un cartier nou, o scoala noua, metrou etc.... acum orasul (pare) ca este tot un santier imens, numai ca nu se mai lucreaza nimic in folos public...si este mai murdar ca oricand.
La fel cu Bucurestiul (si nu numai) care se prezinta chiar mai rau decat acum 20 ani, paradoxal, invatamantul si sanatatea sunt de asemenea mult sub nivelul de atunci...si nici macar nu as vrea sa mai intru in prea multe detalii...
Cu toate ca nivelul de trai pentru marea masa nu a crescut semnificativ in acesti 20 de ani, totusi oamenii nu mai sunt asa de nemultumiti ca in perioada dictaturii. De ce? Pentru ca cei care au venit dupa ’89 la conducerea Romaniei au inteles un lucru esential (si totusi atat de simplu) pe care Ceusescu nu l-a inteles niciodata...ca romanului ii place mai mult decat orice pe lumea asta CIRCUL...Ceausescu credea in prostia lui ca romanilor le poate fi impregnat prin forta cultul muncii, a seriozitatii, a idealurilor patriotice etc, cand de fapt romanului ii place sa aiba ceva mancarica, ceva berica si mult-mult circ. Asa se face ca intr-o tara saraca precum Romania, exista in jur de 30 de televiziuni nationale (mult peste toate tarile din jurul nostru inclusiv Austria!!) si un puhoi de televiziuni locale...televiziuni pe care ruleaza (cu mici exceptii) doar scandaluri (de orice fel) 24/7. Cu alte cuvine, conform piramidei lui Maslow, acest popor se regaseste (probabil la fel ca si popoarele africane) dupa 20 de ani de libertate si capitalism, tot la baza piramidei, adica la nivelul nevoilor de subzistenta...de supravietuire. Iar acest lucru se datoreaza tot lipsei de schimbare de la nivelul mentalului colectiv. Cat de multe lucruri s-ar putea schimba in tara asta daca l-am citi si (mai ales) l-am intelege pe Caragiale...
Evident ca argumentatia acestui articol ar putea sa se continue pe foarte multe pagini, dar ar fi fara rost.
Noi ca popor nu o sa avem niciodata solutii la problemele imense pe care le avem (si nu de ieri de azi) atata timp cat nu privim cu sinceritate trecutul si prezentul...atata timp cat nu admitem ca avem o problema. Cu cat ne vom complace mai mult in a trai de pe o zi pe alta, fara un obiectiv precis in viitor si fara sa ne recunoastem greselile trecutului, cu atat vom evolua mai putin.
Chiar daca televiziunile s-au intrecut pret de vreo saptamana sau doua inainte de 22 decembrie sa difuzeze reportaje mai mult sau (cel mai adesea) mai putin inedite cu intamplari din acele zile, totusi am avut senzatia ca la nivelul omului de rand, la nivelul strazii, acest eveniment extrem de important, a trecut sub indiferenta.
Se pare, totusi, ca 20 de ani sunt cam multi pentru memoria noastra colectiva…de ce spun acest lucru? Sau poate va intrebati ce m-as fi asteptat sa se intample? O noua “revolutie”? Sau sa iasa lumea in strada sa sarbatoreasca 20 de ani de libertate cu un pahar de sampanie intr-o mana si cu artificii in cealalta? De fapt nu ma asteptam la niciunul dintre aceste lucruri...ma asteptam in schimb sa reactionam cu maturitate. Dupa 20 de ani as fi vrut sa vad, atat din partea politicienilor, cat si din partea elitei cultural-intelectuale (atata cata mai este), cat si din partea societatii civile (reprezentata prin ONG-urile lu’ peste), un bilant al acestor 20 ani...dar un bilant sincer.
Si mi-am dat seama ca sunt idealist...este adevarat ca acum 20 de ani am castigat (sau ni s-a permis sa avem) un lucru extrem de important...si anume libertatea...in orice forma a ei...de expresie, de manifestare, de comunicare, de gandire, de circulatie, de afaceri, de asociere etc...dar cam atat. Nu este putin lucru dar parca nu este nici prea mult. In rest, orice om de bun simt din aceasta tara poate observa cu ochiul liber ca in 20 de ani s-a vorbit enorm, s-a consumat o energie colosala (acumulata in atatea decenii de dictatura) dar nu s-a construit aproape nimic palpabil...s-a construit in schimb o forma fara fond (actuala societate romaneasca) de-o mediocritate si incompetenta perfecte!
Asa se face ca dupa 20 de ani in care am incercat cu mai mult sau mai putin succes exercitiul capitalismului (uneori de o maniera extrem de originala), nu reusim totusi sa ne rupem de perioada de “trista amintire”...suntem cu totii de acord ca dictatura lui Ceausescu a facut un imens rau acestei tari si ca i-a incetinit dezvoltarea fireasca cu multe decenii dar cum dracului se face ca mergem pe aceleasi drumuri, stam in aceleasi case, se invata in aceleasi scoli, ne plimbam prin aceleasi parcuri, ne tratam (sau mai degraba murim) in aceleasi spitale construite exact in acea perioada neagra a istoriei noastre moderne...dar am condamnat oficial comunismul prin gura presedintelui.
Imi este foarte clar ca actuala clasa politica nu are niciun interes sa faca lucrurile sa fie altfel...ar fi un efort si un consum de energie mult prea mare, cand acest efort poate fi folosit de exemplu pentru imbogatirea lor personala...de ce ar face altfel? Ca sa intre in manualul de istorie asa cum au facut-o pasoptistii sau clasa politica interbelica? Pe cine mai intereseaza istoria astazi!??! Vila de la Monaco sau limuzina de lux sunt totusi mult mai palpabile si iti dau un confort mult mai mare decat nu-stiu-ce lupta pentru idealuri patriotice... Din pacate acest lucru le este foarte clar si lor...politicienilor. Pentru ca stiu exact cu ce “marfa” au de-a face. Ei stiu cu maxima certitudine ca oricat de mult s-ar fura si oricat de greu ar fi, oamenii nu vor mai iesi in strada vreodata din proprie initiativa…si atunci sunt destul de linistiti. Cand cercetarile economice arata ca se atinge limita maxima a suportabilitatii pentru cea mai mare parte a populatiei, atunci se apeleaza la unele artificii economice si se da drumul la creditare pentru o perioada limitata de timp, de exemplu…ca sa poata orice amarat sa-si cumpere un televizor (ca sa aiba parte de spalarea creierului pe gratis), o masina de spalat automata sau un frigider. Iar cand dezechilibrele macroeconomice tind sa i-a amploare, se inchide robinetul banilor pentru cei multi si revenim la punctul de plecare (asa cum suntem acum).
De asemenea, dupa 20 ani inca mai exista imagini incredibile cu oameni care stau la coada (uneori calcandu-se in picioare la propriu) ca sa dea bani statului...adica sa-si plateasca impozitele si taxele. Deci nu s-a schimbat mai nimic nici la nivelul mentalului colectiv.
Nici la nivel local, lucrurile nu stau altfel. Bucurestiul, cu exceptia catorva imobile de birouri moderne aflate evident in proprietate privata, este practic exact acelasi oras de acum 20 de ani. Nicio strada noua, niciun parc nou, niciun spital sau liceu nou, in genereal nicio institutie de utilitate publica nou construita in tot acest timp. Un singur lucru nou a aparut in Bucurestiul acestor 20 de ani...publicitatea stradala...tipatoare, agresiva, de multe ori de un gust indoielnic, toate aceste bannere si panouri au avut mai mult functia de a masca uratenia orasului decat de a promova nu-stiu-ce produse. Si totusi ca bucurestean get-beget am curajul sa spun ca orasul este mai murdar si mai rupt si arata mai jalnic decat inainte de ’89...chiar daca atunci exista scuza ca intregul oras era un santier imens...dar macar acel disconfort se finaliza cu ceva...un cartier nou, o scoala noua, metrou etc.... acum orasul (pare) ca este tot un santier imens, numai ca nu se mai lucreaza nimic in folos public...si este mai murdar ca oricand.
La fel cu Bucurestiul (si nu numai) care se prezinta chiar mai rau decat acum 20 ani, paradoxal, invatamantul si sanatatea sunt de asemenea mult sub nivelul de atunci...si nici macar nu as vrea sa mai intru in prea multe detalii...
Cu toate ca nivelul de trai pentru marea masa nu a crescut semnificativ in acesti 20 de ani, totusi oamenii nu mai sunt asa de nemultumiti ca in perioada dictaturii. De ce? Pentru ca cei care au venit dupa ’89 la conducerea Romaniei au inteles un lucru esential (si totusi atat de simplu) pe care Ceusescu nu l-a inteles niciodata...ca romanului ii place mai mult decat orice pe lumea asta CIRCUL...Ceausescu credea in prostia lui ca romanilor le poate fi impregnat prin forta cultul muncii, a seriozitatii, a idealurilor patriotice etc, cand de fapt romanului ii place sa aiba ceva mancarica, ceva berica si mult-mult circ. Asa se face ca intr-o tara saraca precum Romania, exista in jur de 30 de televiziuni nationale (mult peste toate tarile din jurul nostru inclusiv Austria!!) si un puhoi de televiziuni locale...televiziuni pe care ruleaza (cu mici exceptii) doar scandaluri (de orice fel) 24/7. Cu alte cuvine, conform piramidei lui Maslow, acest popor se regaseste (probabil la fel ca si popoarele africane) dupa 20 de ani de libertate si capitalism, tot la baza piramidei, adica la nivelul nevoilor de subzistenta...de supravietuire. Iar acest lucru se datoreaza tot lipsei de schimbare de la nivelul mentalului colectiv. Cat de multe lucruri s-ar putea schimba in tara asta daca l-am citi si (mai ales) l-am intelege pe Caragiale...
Evident ca argumentatia acestui articol ar putea sa se continue pe foarte multe pagini, dar ar fi fara rost.
Noi ca popor nu o sa avem niciodata solutii la problemele imense pe care le avem (si nu de ieri de azi) atata timp cat nu privim cu sinceritate trecutul si prezentul...atata timp cat nu admitem ca avem o problema. Cu cat ne vom complace mai mult in a trai de pe o zi pe alta, fara un obiectiv precis in viitor si fara sa ne recunoastem greselile trecutului, cu atat vom evolua mai putin.
Friday, March 5, 2010
Revenire (temporara)
A trecut ceva vreme de cand am postat ultimul articol pe acest blog…acest lucru s-a datorat unui moment din viata mea care m-a facut sa nu mai am aceeasi chemare/bucurie/dispozitie de a scrie…
Si totusi in tot acest rastimp de 4 luni am fost in continuare martor mai mult sau mai putin tacut la cele ce se intampla in jurul meu.
Acest rastimp m-a facut sa ma gandesc mai bine si la acest blog si la demersul pe care l-am avut in minte initial. Mi-am dat seama in aceste aproape 10 luni de cand am inceput sa scriu pe blog ca acea schimbare pe care ne-o dorim cu totii nu o sa vina totusi din blogosfera. Cu toate ca sunt suficient de multi oameni culti, destepti si de bun simt care scriu mai rar sau mai des pe aceste bloguri, totusi acesti oameni nu se vor coagula prea curand intr-un curent de opinie care sa se faca mai apoi auzit la nivelul intregii societati...ci vor ramane doar niste individualitati si atat.
In acest fel am luat hotararea ca voi mai scrie cateva articole (lucruri ramase in mintea mea si nespuse pana acum) si invariabil ma voi opri...si nu voi face acest lucru din blazare, suparare sau mai stiu eu ce alte motive, ci doar din cauza faptului ca am spus acele cateva lucruri pe care doream sa le impartasesc celor din jur...si in plus as vrea sa evit transformarea acestui blog (asa cum sunt enorm de multe in acest moment) intr-un fel de jurnal sau de cronica a timpurilor prezente in care sa supun “dezbaterii” toate nimicurile cotidiene (in special politice). Un alt lucru care mi-ar displace ar fi acela sa ajung sa ma repet...sa ma autocitez sau sa ma copiez mereu si mereu, dar in alte cuvinte...
Si totusi in tot acest rastimp de 4 luni am fost in continuare martor mai mult sau mai putin tacut la cele ce se intampla in jurul meu.
Acest rastimp m-a facut sa ma gandesc mai bine si la acest blog si la demersul pe care l-am avut in minte initial. Mi-am dat seama in aceste aproape 10 luni de cand am inceput sa scriu pe blog ca acea schimbare pe care ne-o dorim cu totii nu o sa vina totusi din blogosfera. Cu toate ca sunt suficient de multi oameni culti, destepti si de bun simt care scriu mai rar sau mai des pe aceste bloguri, totusi acesti oameni nu se vor coagula prea curand intr-un curent de opinie care sa se faca mai apoi auzit la nivelul intregii societati...ci vor ramane doar niste individualitati si atat.
In acest fel am luat hotararea ca voi mai scrie cateva articole (lucruri ramase in mintea mea si nespuse pana acum) si invariabil ma voi opri...si nu voi face acest lucru din blazare, suparare sau mai stiu eu ce alte motive, ci doar din cauza faptului ca am spus acele cateva lucruri pe care doream sa le impartasesc celor din jur...si in plus as vrea sa evit transformarea acestui blog (asa cum sunt enorm de multe in acest moment) intr-un fel de jurnal sau de cronica a timpurilor prezente in care sa supun “dezbaterii” toate nimicurile cotidiene (in special politice). Un alt lucru care mi-ar displace ar fi acela sa ajung sa ma repet...sa ma autocitez sau sa ma copiez mereu si mereu, dar in alte cuvinte...
Subscribe to:
Posts (Atom)
