Bucuresti (IV)

Am amanat putin incheierea serialului despre Bucurestiul in imagini...stiu ca promisesem un ultim episod in care as fi vrut sa arat cateva fotografii despre momentele negre ale apogeului comunismului cand o parte importanta din oras a fost demolata si m-am gandit sa postez cateva fotografii cu orasul din timpul celui de al doilea razboi mondial.


Hotelul Athenee Palace (azi Hilton) bombardat in 1944.



Hotelul Athenee Palace si o parte din Calea Victorie in timpul aceluiasi bombardament.




Universitatea Bucuresti. Nici ea nu a "scapat" bombardamentului aliatilor.


Piata Universitatii dupa bombardament.


Parada armatei romane in 1944 (detaliu din Piata Palatului Regal in dreptul statuii ecvestre a Regelui Caroli I in fata cladirii Fundatiilor Regale).

Pe bulevardul Take Ionescu (Magheru de astazi).

Soldati in permisie plimbandu-se pe bulevardul Take Ionescu.

Intrarea pe bulevardul Take Ionescu (zona hotelului Intercontinental de astazi).

Stiri "proaspete" despre razboi in fata Galeriilor Dalles de astazi...

Episodul urmator se va axa, intr-adevar cu imagini, pe momentul distrugerii orasului.

“Teoria” schimbarii vs extinctie

Omul, structural vorbind, nu este facut pentru schimbare. De aici rezulta si opozitia (rezistenta) sa continua la schimbare.

Toate ipocriziile moderne referitoare la schimbare si reinventare raman doar la stadiul de simple ipocrizii, omul modern nefacand altceva decat sa interpreteze doar roluri in viata de zi-cu-zi, roluri in care nu crede dar pe care le interpreteaza ca sa supravietuiasca.

Si atunci concluzia fireasca este aceea ca omul nu se schimba, nu se transforma ci se adapteaza la mediu (societate) ca sa poate supravietui…este acelasi instinct ca al omului preistoric, numai ca spre deosebire de acela, omul modern nu mai foloseste bata sau cutitul din silex, ci vorba mieroasa.

Toate cursurile si training-urile de specialitate aparute in ultimii zeci de ani cu denumiri pompoase precum Change Management, Conflict Management, Rezistance to change etc, etc nu sunt altceva decat metode psihologice avansate de spalarea creierului, pentru a transforma oamenii in instrumente docile de tip zombie care sa aiba un singur scop in viata: acela de a munci (de a produce).

Mai este o comparatie extrem de interesanta de facut. Aceea intre comportamentul si atitudinea oamenilor tineri fata de cei maturi sau in varsta. Mai mult ca niciodata se insista pe faptul ca generatia tanara este cea flexibila, dispusa sa incerce sau sa faca orice, iar generatiile mai in varsta sunt niste dinozauri care nu pot tine pasul cu schimbarile, deci trebuie marginalizati si in final vor trebui sa moara ca sa poata permite societatii sa se dezvolte intr-un ritm alert. Ce nu spun, sau poate nu inteleg, cretinii care sustin astfel de teorii aberante se refera chiar la structura aceea individuala de care vorbeam mai sus. Si anume ca omul nu este o fiinta (masinarie) facuta pentru schimbare. Si totusi persista intrebarea: de ce tinerii sunt mai dispusi la schimbare? Pai foarte simplul...pentru ca cei tineri sau foarte tineri nu au apucat inca sa treaca prin viata, pentru ca nu au avut exercitiul rutinei la serviciu sau in familie...pentru ca nu au ce schimba de fapt!!! Pentru ca nu au cu ce sa se compare din trecut...pentru ca nu au trecut!! Pe cand cei maturi sau mai in varsta s-au lovit deja de foarte multe obstacole, greutati, rutine, au acumulat multe frustrari de-a lungul vietii si, mai ales, au termen de comparatie…au trecut.

Mi se pare de-a dreptul ciudat, cat de mirati sunt unii idioti care isi dau cu parerea prin media (si nu ma refer doar la Romania aici) ca nivelul de deprimare si interiorizare al oamenilor creste direct proportional cu nivelul de dezvoltare al tarii/societatii respective. Pai reactia oamenilor este mai mult decat normala...pur si simplu din-ce-in-ce mai multi nu mai fac fata ritmului zilnic de viata si volumului schimbarilor...pentru ca structural nu mai pot face fata. Dar media ii spala pe creier in continuare prin intermediul filmelor proaste americane si a emisiunilor TV imbecile si le insufla oamenilor (prin exemple false ale unor asa-zise modele “de succes”) ideea ca ei sunt de vina pentru ca nu pot tine pasul...pentru ca ei sunt “defecti”, incapabili, slabi, incompetenti etc...nu va recunoaste nimeni ca de fapt problema nu vine de la oameni ci de la ritmul de viata impus acestora. Oare de ce nu se vorbea in sec. XIV sau in sec. XVIII de stres ?!? Oare de ce alergam astazi, ca o imensa natie dementa, in continuu spre ceva ce nu stim precis ce este ?

Este atat de simplu sa te uiti cu atentie in jur si sa observi niste lucruri…chiar in prezent, in acest « minunat » secol XXI, triburile de la granita Mongoliei cu Siberia sau nu-stiu-ce triburi africane alearga dupa aceasta himera ? NU ! De ce, nu ? Pentru ca lor fie nu li s-a aplicat spalarea creierului fiind considerati neimportanti, fie au fost suficient de puternici incat sa reziste tentatiei modelului… Care model ? Pai acest model nefericit, aplicat cu extrem de multa agresivitate in ultimul secol si jumatate, model a carui fundatie se sprijina pe 2 stalpi (a se citi principii) : acumulare si consum, ambele generand in forma lor extrema LACOMIA. De fapt spre asta alergam ca nebunii in fiecare zi...sa “facem” o casa, o masina, o vacanta exotica...sa ne permitem sa cumparam hainele oribile si de cele mai multe ori incomode care ne sunt oferite...iar cand am “alergat” suficient cat sa ne permitem toate aceste lucruri credeti ca filmul acesta prost se termina?!? Nici pe departe...guvernati de cele 2 principii amintite mai sus, oamenii vor vrea mai mult...pentru ca sunt inundati 24/7 pe toate canalele media, de acele false modele...si atunci vor vrea o casa si mai mare, o masina si mai scumpa, o vacanta si mai exotica (pe luna daca se poate). Prinsi in hora asta nebuneasca oamenii se dezumanizeaza...nu mai tin cont de ce este in jurul lor...de natura, de familie, de prieteni, de valori...sunt dispusi sa faca orice pentru a dobandi acel nivel de trai visat.

Sunt multi care intreaba “bun, si ce e rau in a-ti dori mai mult de la viata?”. Nu e nimic rau...numai ca in acest secol si jumatate am inceput sa ne dorim toti acest lucru...mai mult...din-ce-in-ce mai mult. Fara sa ne gandim ca lumea asta a noastra in care traim este destul de mica si foarte limitata din punct de vedere al resurselor. Deci incotro ne indreptam? Parerea mea este ca ne indreptam foarte sigur catre extinctie...auto extinctie. Disparitia noastra ca rasa nu va fi produsa, cred, nici de extrateresti si nici de vreun cataclism (coliziunea cu un asteroid de ex). Ritmul in care creste populatia acestei planete si mai ales apetitul sau de consum, nu au cum sa conduca la un model sustenabil de termen lung si foarte lung...deci, de fapt, ne autodistrugem. Evident ca acest lucru nu se va petrece peste noapte, sau intr-o luna sau intr-un an...dar este clar ca in ritmul actual nu va mai dura mai mult de 100 sau 200 de ani.

Si atunci ce ne ramane de facut? Pai poate ar fi o idee buna sa nu mai actionam ca o turma si sa nu ne mai “schimbam” (aparent) asa des...sa nu ne mai “reinventam” permanent...sa nu ne mai aliniem docili trendului si poate in felul asta ritmul vietii va fi acela care se va alinia la felul nostru de a fi si nu invers.

Confesiunile unui cafegiu

Si pentru mine este o premiera. Este prima carte pe care m-am hotarat sa o recomand celor care citesc acest blog. M-am abtinut pana acum sa fac recomandari de carte…ar fi foarte multe carti care merita, din punctul meu de vedere, sa fie citite. Singurele recomandari pe care le-am facut pana acum, au fost doar cele legate de un numar de filme…romanesti.

Si totusi poate va intrebati ce m-a determinat sa recomand aceasta carte? Ar fi destul de multe lucruri (bune) de spus despre “Confesiunile unui cafegiu”. Pe mine recunosc ca m-a cucerit din prima...inca de la primele pagini. Nu fac parte din categoria celor care se “infig” inca din primul moment sa citeasca o carte sau sa vada un film pentru ca este la moda sau pentru ca a facut recomandarea nu-stiu-ce personalitate cu vizibilitate publica. Bunaoara asa s-a intampla si cu “Alchimistul” de Paolo Coelho. Si pe asta am citit-o la vreo 2 ani dupa isteria lansarii...

Pastrand proportiile, “Confesiunile unui cafegiu” nu a produs atat de multa isterie precum “Alchimistul”, insa a fost destul de recomandata atat de critici cat si in cercurile intelectual-artistice.

Si ce mi-a placut totusi? In primul rand este o carte simpla. Scrisa de o maniera foarte simpla si lipsita de orice sofisticarii. In al doilea rand este o poveste despre Bucuresti...poveste care se intinde de la al doilea razboi mondial si pana in prezent, insa cel mai mult mi-a placut faptul ca autorul, Gheorghe Florescu, scrie aceasta poveste cu un fel de dragoste abia perceptibila fata de orasul asta. In mod firesc cartea reperzinta povestea vietii lui...este o carte de memorialistica...insa pe povestea vietii lui, Florescu suprapune in foarte multe randuri si povestea Bucurestiului si povestea societatii romanesti...

Este adevarat...sunt multe momentele in care unele evenimente sunt romantate...sau poate usor exagerate, dar nu stirbesc cu nimic valoarea cartii...din contra, ii dau “sarea si piperul”.

Prin descrierile si intamplarile povestite, am retrait pentru o scurta perioada de timp, copilaria si adolescenta...mai ales ca aproape intreg firul epic al cartii se “invarte” in aceeasi zona geografica din Bucuresti: strazile Hristo Botev, Sfintilor, Cernica, Piata Rosetti, Mosilor, Paleologu adica o zona cu care eu am fost si sunt extrem-extrem de familiar. In plus a fost si un flash-back in timp, momentele descrise reamintindu-mi copilaria (sfarsitul epocii comuniste) si adolescenta (primii ani de dupa ’89).

Florescu mai face un lucru extraordinar in cartea asta…este primul care descrie cu lux de amanunte toate dedesubturile comertului din vremea dictaturii comuniste…lucruri care se stiau doar din zvonuri sau barfe, sunt pentru prima data puse negru pe alb de cineva care a fost toata viata in interiorul acelui sistem…chiar in inima lui.

In plus admir curajul acestui om…pentru ca a simtit nevoia sa impartaseasca lumii povestea vietii lui si pentru ca si-a rupt 4 ani din viata (in prezent are 66 de ani) ca sa o astearna pe hartie…si ce a iesit !!

Daca printre preocuparile voastre se numara unele din lucrurile amintite de mine mai sus, atunci lectura acestei carti are sa va incante negresit, iar pentr cei pe care i-am convins sa citeasca aceasta carte nu le pot ura decat lectura placuta! :-)

Dupa 20 de ani

Pe langa asa-zisele evenimente politice care se succed cu repeziciune si cica tin tara cu sufletul la gura (realegerea lui Basescu, repunerea in drepturi a guvernului marioneta Boc, pierderea presedintiei PSD de catre Geoana etc), discutiile cu FMI, buget, infrastructura etc., mi s-a parut ca in decembrie am trecut totusi nefiresc de usor pe langa faptul ca au trecut 20 de ani de la ceea ce multi numesc Revolutia din ’89.

Chiar daca televiziunile s-au intrecut pret de vreo saptamana sau doua inainte de 22 decembrie sa difuzeze reportaje mai mult sau (cel mai adesea) mai putin inedite cu intamplari din acele zile, totusi am avut senzatia ca la nivelul omului de rand, la nivelul strazii, acest eveniment extrem de important, a trecut sub indiferenta.

Se pare, totusi, ca 20 de ani sunt cam multi pentru memoria noastra colectiva…de ce spun acest lucru? Sau poate va intrebati ce m-as fi asteptat sa se intample? O noua “revolutie”? Sau sa iasa lumea in strada sa sarbatoreasca 20 de ani de libertate cu un pahar de sampanie intr-o mana si cu artificii in cealalta? De fapt nu ma asteptam la niciunul dintre aceste lucruri...ma asteptam in schimb sa reactionam cu maturitate. Dupa 20 de ani as fi vrut sa vad, atat din partea politicienilor, cat si din partea elitei cultural-intelectuale (atata cata mai este), cat si din partea societatii civile (reprezentata prin ONG-urile lu’ peste), un bilant al acestor 20 ani...dar un bilant sincer.

Si mi-am dat seama ca sunt idealist...este adevarat ca acum 20 de ani am castigat (sau ni s-a permis sa avem) un lucru extrem de important...si anume libertatea...in orice forma a ei...de expresie, de manifestare, de comunicare, de gandire, de circulatie, de afaceri, de asociere etc...dar cam atat. Nu este putin lucru dar parca nu este nici prea mult. In rest, orice om de bun simt din aceasta tara poate observa cu ochiul liber ca in 20 de ani s-a vorbit enorm, s-a consumat o energie colosala (acumulata in atatea decenii de dictatura) dar nu s-a construit aproape nimic palpabil...s-a construit in schimb o forma fara fond (actuala societate romaneasca) de-o mediocritate si incompetenta perfecte!

Asa se face ca dupa 20 de ani in care am incercat cu mai mult sau mai putin succes exercitiul capitalismului (uneori de o maniera extrem de originala), nu reusim totusi sa ne rupem de perioada de “trista amintire”...suntem cu totii de acord ca dictatura lui Ceausescu a facut un imens rau acestei tari si ca i-a incetinit dezvoltarea fireasca cu multe decenii dar cum dracului se face ca mergem pe aceleasi drumuri, stam in aceleasi case, se invata in aceleasi scoli, ne plimbam prin aceleasi parcuri, ne tratam (sau mai degraba murim) in aceleasi spitale construite exact in acea perioada neagra a istoriei noastre moderne...dar am condamnat oficial comunismul prin gura presedintelui.

Imi este foarte clar ca actuala clasa politica nu are niciun interes sa faca lucrurile sa fie altfel...ar fi un efort si un consum de energie mult prea mare, cand acest efort poate fi folosit de exemplu pentru imbogatirea lor personala...de ce ar face altfel? Ca sa intre in manualul de istorie asa cum au facut-o pasoptistii sau clasa politica interbelica? Pe cine mai intereseaza istoria astazi!??! Vila de la Monaco sau limuzina de lux sunt totusi mult mai palpabile si iti dau un confort mult mai mare decat nu-stiu-ce lupta pentru idealuri patriotice... Din pacate acest lucru le este foarte clar si lor...politicienilor. Pentru ca stiu exact cu ce “marfa” au de-a face. Ei stiu cu maxima certitudine ca oricat de mult s-ar fura si oricat de greu ar fi, oamenii nu vor mai iesi in strada vreodata din proprie initiativa…si atunci sunt destul de linistiti. Cand cercetarile economice arata ca se atinge limita maxima a suportabilitatii pentru cea mai mare parte a populatiei, atunci se apeleaza la unele artificii economice si se da drumul la creditare pentru o perioada limitata de timp, de exemplu…ca sa poata orice amarat sa-si cumpere un televizor (ca sa aiba parte de spalarea creierului pe gratis), o masina de spalat automata sau un frigider. Iar cand dezechilibrele macroeconomice tind sa i-a amploare, se inchide robinetul banilor pentru cei multi si revenim la punctul de plecare (asa cum suntem acum).

De asemenea, dupa 20 ani inca mai exista imagini incredibile cu oameni care stau la coada (uneori calcandu-se in picioare la propriu) ca sa dea bani statului...adica sa-si plateasca impozitele si taxele. Deci nu s-a schimbat mai nimic nici la nivelul mentalului colectiv.

Nici la nivel local, lucrurile nu stau altfel. Bucurestiul, cu exceptia catorva imobile de birouri moderne aflate evident in proprietate privata, este practic exact acelasi oras de acum 20 de ani. Nicio strada noua, niciun parc nou, niciun spital sau liceu nou, in genereal nicio institutie de utilitate publica nou construita in tot acest timp. Un singur lucru nou a aparut in Bucurestiul acestor 20 de ani...publicitatea stradala...tipatoare, agresiva, de multe ori de un gust indoielnic, toate aceste bannere si panouri au avut mai mult functia de a masca uratenia orasului decat de a promova nu-stiu-ce produse. Si totusi ca bucurestean get-beget am curajul sa spun ca orasul este mai murdar si mai rupt si arata mai jalnic decat inainte de ’89...chiar daca atunci exista scuza ca intregul oras era un santier imens...dar macar acel disconfort se finaliza cu ceva...un cartier nou, o scoala noua, metrou etc.... acum orasul (pare) ca este tot un santier imens, numai ca nu se mai lucreaza nimic in folos public...si este mai murdar ca oricand.

La fel cu Bucurestiul (si nu numai) care se prezinta chiar mai rau decat acum 20 ani, paradoxal, invatamantul si sanatatea sunt de asemenea mult sub nivelul de atunci...si nici macar nu as vrea sa mai intru in prea multe detalii...

Cu toate ca nivelul de trai pentru marea masa nu a crescut semnificativ in acesti 20 de ani, totusi oamenii nu mai sunt asa de nemultumiti ca in perioada dictaturii. De ce? Pentru ca cei care au venit dupa ’89 la conducerea Romaniei au inteles un lucru esential (si totusi atat de simplu) pe care Ceusescu nu l-a inteles niciodata...ca romanului ii place mai mult decat orice pe lumea asta CIRCUL...Ceausescu credea in prostia lui ca romanilor le poate fi impregnat prin forta cultul muncii, a seriozitatii, a idealurilor patriotice etc, cand de fapt romanului ii place sa aiba ceva mancarica, ceva berica si mult-mult circ. Asa se face ca intr-o tara saraca precum Romania, exista in jur de 30 de televiziuni nationale (mult peste toate tarile din jurul nostru inclusiv Austria!!) si un puhoi de televiziuni locale...televiziuni pe care ruleaza (cu mici exceptii) doar scandaluri (de orice fel) 24/7. Cu alte cuvine, conform piramidei lui Maslow, acest popor se regaseste (probabil la fel ca si popoarele africane) dupa 20 de ani de libertate si capitalism, tot la baza piramidei, adica la nivelul nevoilor de subzistenta...de supravietuire. Iar acest lucru se datoreaza tot lipsei de schimbare de la nivelul mentalului colectiv. Cat de multe lucruri s-ar putea schimba in tara asta daca l-am citi si (mai ales) l-am intelege pe Caragiale...

Evident ca argumentatia acestui articol ar putea sa se continue pe foarte multe pagini, dar ar fi fara rost.

Noi ca popor nu o sa avem niciodata solutii la problemele imense pe care le avem (si nu de ieri de azi) atata timp cat nu privim cu sinceritate trecutul si prezentul...atata timp cat nu admitem ca avem o problema. Cu cat ne vom complace mai mult in a trai de pe o zi pe alta, fara un obiectiv precis in viitor si fara sa ne recunoastem greselile trecutului, cu atat vom evolua mai putin.

Revenire (temporara)

A trecut ceva vreme de cand am postat ultimul articol pe acest blog…acest lucru s-a datorat unui moment din viata mea care m-a facut sa nu mai am aceeasi chemare/bucurie/dispozitie de a scrie…

Si totusi in tot acest rastimp de 4 luni am fost in continuare martor mai mult sau mai putin tacut la cele ce se intampla in jurul meu.

Acest rastimp m-a facut sa ma gandesc mai bine si la acest blog si la demersul pe care l-am avut in minte initial. Mi-am dat seama in aceste aproape 10 luni de cand am inceput sa scriu pe blog ca acea schimbare pe care ne-o dorim cu totii nu o sa vina totusi din blogosfera. Cu toate ca sunt suficient de multi oameni culti, destepti si de bun simt care scriu mai rar sau mai des pe aceste bloguri, totusi acesti oameni nu se vor coagula prea curand intr-un curent de opinie care sa se faca mai apoi auzit la nivelul intregii societati...ci vor ramane doar niste individualitati si atat.

In acest fel am luat hotararea ca voi mai scrie cateva articole (lucruri ramase in mintea mea si nespuse pana acum) si invariabil ma voi opri...si nu voi face acest lucru din blazare, suparare sau mai stiu eu ce alte motive, ci doar din cauza faptului ca am spus acele cateva lucruri pe care doream sa le impartasesc celor din jur...si in plus as vrea sa evit transformarea acestui blog (asa cum sunt enorm de multe in acest moment) intr-un fel de jurnal sau de cronica a timpurilor prezente in care sa supun “dezbaterii” toate nimicurile cotidiene (in special politice). Un alt lucru care mi-ar displace ar fi acela sa ajung sa ma repet...sa ma autocitez sau sa ma copiez mereu si mereu, dar in alte cuvinte...