Un alt film romanesc, o alta premiera, un gest de reparatie care vine la mai mult de 50 de ani de la petrecerea evenimentelor…
E un film despre tineri frumosi si idealisti care au ales sa-si sacrifice traiul comod in familie, studiile, parintii, nevestele, copii si in final propria viata pentru un vis… Ei au fost cei care au vrut sa creada orbeste ca tara asta poate fi salvata de comunism. De catre cine? De catre americani, englezi, francezi...dar poate mai ales de catre noi insine. Evident, au fost niste idealisti...
Niste idealisti care au rezistat aproape 10 ani (!!!) trainind in haiducie prin munti si paduri, opunandu-se cu arma in mana regimului comunisto-stalinist din acele vremuri.
A auzit vreunul dintre voi de Ion Gavrila Ogoranu?!? Ca si mine, cel mai probabil ca nu. Am auzit unii dintre noi cel mult de rezistenta fratilor Arnautoiu care luptau in muscelele Argesului...si tot asa, unii dintre noi poate ca au auzit de Elisabeta Rizea din Nucsoara care i-a sprijinit pe luptatori, asumandu-si riscuri enorme...dar cam atat.
Asa cum am spus si la inceput articolului, filmul este in primul rand o reparatie morala pentru memoria acelor oameni...chiar daca vine atat de tarziu, e totusi bine ca a venit in cele din urma.
Am sustinut cu tarie de multi ani incoace in toate discutiile pe care le am cu colegi, prieteni, cunoscuti ca avem si motive pentru care ne putem mandri...ca avem cel putin doua pagini glorioase recente in istoria noastra de cacat. Ma refer aici la rezistenta din munti din perioada anilor ’48-58 si la Piata Universitatii mai-iunie 1990. Aceste pagini sunt glorioase macar si pentru faptul ca nu au fost provocate, organizate si manipulate asa cum au fost toate celelalte momente istorice...au avut sinceritate, au fost imprevizibile si au deranjat enorm conducerile de atunci. Daca dam uitarii si aceste doua episoade cat-de-cat recente, atunci e clar ca nu mai putem avea nicio speranta ca lucrurile se vor schimba vreodata in tara asta...nu vom putea trai la nesfarsit doar cu acel simulacru de istorie fabricata de comunisti si Sergiu Nicolaescu si sa vorbim doar de Stefan cel Mare si “Sfant”, Vlad Tepes sau Mihai Viteazul...
Ioan Gavrila Ogoranu a fost prins de Militie de abia in 1976 (!!!)...dupa aproape 30 de ani de fuga si prigoana si dupa 6 luni de ancheta a fost eliberat...evident ca nu mai prezenta niciun pericol, ci doar interes...se spune si in film ca fost vizitat si admirat ca o relicva expusa intr-un muzeu de catre intreaga conducere de partid. Acest om a murit de batranete si in anonimat in 2006, insa mesajul lasat de el si reprodus la sfarsitul filmului este in acelasi timp trist si dureros...
Asa cum va spun de obicei, mergeti sa vedeti si acest film. Nu avem voie sa fim indiferenti...nu avem voie sa uitam...mai ales ca avem atat de putin eroi autentici in istoria noastra de cacat...
Showing posts with label film romanesc. Show all posts
Showing posts with label film romanesc. Show all posts
Sunday, November 21, 2010
Sunday, November 14, 2010
Medalia de Onoare
A trecut ceva vreme de cand nu am mai scris un articol pe tema lansarii unui film romanesc si uite ca momentul cu pricina a venit. Si a venit bine.
In acest weekend a avut premiera filmul regizorului Netzer, “Medalia de Onoare”.
Vorbim de un film care se inscrie , ca aproape toate filmele romanesti de dupa Revolutie, in aceeasi nota dulce-amara. Evident ca filmul este o drama cu foarte multe accente comice, dar care iti lasa in final un gust amar ca si toate celelalte filme romanesti si acesta fiind evident rupt din viata de zi-cu-zi.
Ca de obicei nu vreau sa spun mai multe si in nici un caz nu vreau sa va povestesc filmul. Acesta chiar merita vazut. Pot doar sa spun (cu acelasi sentiment puternic ca si la recentul “Felicia inainte de toate” si la multe alte filme romanesti cu tema similara (poate va amintiti de extraordinarul “Moartea d-nului Lazarescu”)) ca batranetea in Romania nu este frumoasa deloc...chiar deloc... Si peste toate aceste neajunsuri cotidiene (pensii prea mici, viata prea scumpa, copii care ii cam uita pe parinti) se suprapune si o societate si niste institutii ale statutului care nu numai ca nu sunt capabile sa faca nimic, nu doar pentru batrani dar pentru nicio categorie sociala. In plus din cauza lipsei de profesionalism si a superficialitatii dusa pana la extrem isi mai si bat joc de astfel de oameni...la varsta la care acestia oricum nu mai asteapta nimic de la viata ci doar isi contabilizeaza (multi dintre ei) nereusitele din viata pe care au trait-o.
Nu vreau sa trec cu vederea (cu toate ca nu mi-a fost apropiat sufletului niciodata) gestul facut de Ion Iliescu prin aparitia din acest film...poate ca in definitiv nu au murit degeaba oameni la Revolutie.
Si tot ca de obicei ma refer si la sala de cinema. De data asta l-am vazut la “Studio” alaturi de alti 40-50 de oameni, iar atmosfera (nu mi s-a mai intamplat de mult acest lucru) a fost mai mult decat placuta, filmul fiind urmarit si respectat de catre cei din sala.
In loc de concluzie pot sa va spun ca este un film frumos, cursiv, jucat foarte bine de seniori ai filmului romanesc precum Ion Lucian sau Radu Beligan, iar Victor Rebengiuc (rolul principal) este intr-adevar intr-o forma de mare exceptie. Poate va faceti timp sa mergeti si sa-l vedeti.
In acest weekend a avut premiera filmul regizorului Netzer, “Medalia de Onoare”.
Vorbim de un film care se inscrie , ca aproape toate filmele romanesti de dupa Revolutie, in aceeasi nota dulce-amara. Evident ca filmul este o drama cu foarte multe accente comice, dar care iti lasa in final un gust amar ca si toate celelalte filme romanesti si acesta fiind evident rupt din viata de zi-cu-zi.
Ca de obicei nu vreau sa spun mai multe si in nici un caz nu vreau sa va povestesc filmul. Acesta chiar merita vazut. Pot doar sa spun (cu acelasi sentiment puternic ca si la recentul “Felicia inainte de toate” si la multe alte filme romanesti cu tema similara (poate va amintiti de extraordinarul “Moartea d-nului Lazarescu”)) ca batranetea in Romania nu este frumoasa deloc...chiar deloc... Si peste toate aceste neajunsuri cotidiene (pensii prea mici, viata prea scumpa, copii care ii cam uita pe parinti) se suprapune si o societate si niste institutii ale statutului care nu numai ca nu sunt capabile sa faca nimic, nu doar pentru batrani dar pentru nicio categorie sociala. In plus din cauza lipsei de profesionalism si a superficialitatii dusa pana la extrem isi mai si bat joc de astfel de oameni...la varsta la care acestia oricum nu mai asteapta nimic de la viata ci doar isi contabilizeaza (multi dintre ei) nereusitele din viata pe care au trait-o.
Nu vreau sa trec cu vederea (cu toate ca nu mi-a fost apropiat sufletului niciodata) gestul facut de Ion Iliescu prin aparitia din acest film...poate ca in definitiv nu au murit degeaba oameni la Revolutie.
Si tot ca de obicei ma refer si la sala de cinema. De data asta l-am vazut la “Studio” alaturi de alti 40-50 de oameni, iar atmosfera (nu mi s-a mai intamplat de mult acest lucru) a fost mai mult decat placuta, filmul fiind urmarit si respectat de catre cei din sala.
In loc de concluzie pot sa va spun ca este un film frumos, cursiv, jucat foarte bine de seniori ai filmului romanesc precum Ion Lucian sau Radu Beligan, iar Victor Rebengiuc (rolul principal) este intr-adevar intr-o forma de mare exceptie. Poate va faceti timp sa mergeti si sa-l vedeti.
Saturday, April 3, 2010
Eu cand vreau sa fluier, fluier!
Pe meleagurile noastre mioritice, in general, copiii se impart in trei mari categorii: cei din familii cu foarte multi bani ai caror parinti le satisfac odraslelor orice fel de capriciu (ba le mai si creeaza unele noi), cei din familii cu venituri medii si care au parinti salariati dar care fac tot posibilul sa-si tina odraslele la scoala si sa le ofere o viata fie decenta, fie cat mai apropiata celor din prima categorie si cei care provin din familii extrem de sarace, sau dezorganizate, sau abuzive si care copii incearca doar sa supravietuiasca in lumea in care au fost azvarliti.
Filmul cu numele din titlul articolului se refera la aceasta ultima categorie.
Povestea filmului nu este deloc noua si este in fapt destul de simpla...Sincer, nici nu ma asteptam la nu-stiu-ce poveste alambicata sau sofisticata, dar la fel ca si in cazul altor filme romanesti, distinctia vine de la modul cum este spusa aceasta poveste...de la modul in care este interpretata.
Cred ca multi dintre voi stiu deja faptul ca filmul a fost facut aproape in totalitate cu amatori si nu cu actori profesionisti. Cu exceptia lui Mihai Constantin, Clarei Voda si Adei Condeescu, restul sunt “copii problema” luati direct de la centre de reeducare.
Filmul este foarte trivial in limbaj...asa incat daca unii dintre voi v-ati gandit sa va luati si copiii cu voi la acest film, poate va mai ganditi.
Atmosfera in care se deruleaza povestea filmului este foarte tensionata si asta gratie personajului interpretat incredibil de natural (pentru ca de fapt baiatul asta se joaca pe sine) de catre George Pistereanu. De mult timp nu am mai vazut atata ura mocnita, tensiune si de ce nu nebunie, stranse laolalta intr-un singur om. Repet...este incredibil cum poate interpreta acest baiat. In plus trebuie remarcata si inteligenta regizorala extraordinara a lui Florin Serban pentru ca isi lasa actorul principal sa fie una cu personajul...il lasa sa se balbaie, sa se incurce, asa cum s-ar intampla si in viata. Nu veti vedea nicio secunda in acest film indicatiile regizorale din spatele personajului principal. Baiatul acela, asa cum am mai spus mai sus, se joaca pe sine...isi joaca propria drama si in niciun caz nu spune o poezie invata pe dinafara pentru a-si interpreta rolul.
In afara de tensiune, senzatia este si una de repulsie la ceea ce vezi...o mica inchisoare de provincie formata din cateva case si anexe extrem de vechi si paraginite unde absolut totul (dusuri, paturi, mobilier, decor etc) este de acum cel putin 40 de ani...ca sa nu mai vorbim de “locatarii” acestei inchisori, in proportie de peste 99% tigani, oameni aflati la marginea lumii si a societatii, fara nicio perspectiva si fara niciun viitor, asa cum spunea chiar personajul principal.
Nu as vrea sa intru in mai multe detalii in ceea ce priveste lumea care populeaza inchisorile romanesti, ideea de privare de libertate, categoriile sociale din care provin acesti detinuti si poate cel mai important lucru cam ce fac ei dupa ce ies din inchisori...poate ca acest subiect il voi trata vreodata intr-un articol separat.
Pot sa spun insa, ca din punct de vedere al realismului si naturaletei cu care este prezentata aceasta lume urata a inchisorii, filmul asta (alaturi de “Cel mai iubit dintre pamanteni”) este in topul absolut al filmelor romanesti.
As vrea, totusi, asa cum fac de fiecare data cand vorbesc despre un film romanesc, sa spun si cateva cuvinte despre sala de cinema...de fapt despre spectatorii din sala. Nu am avut timp, din pacate, sa vad filmul acum o saptamana in weekend-ul in care a avut premiera...pentru ca as fi putut sa-l vad la Cinema Studio. In felul asta am fost nevoit sa merg la Mall (nu conteaza numele sau pentru ca sunt toate la fel). Filmul ruleaza intr-o sala relativ mica de maximum 130 de locuri, iar la spectacolul la care am fost si eu au fost cam 20 de oameni in sala, in majoritate tineri si foarte tineri. Si tot cum fac de obicei cand merg la film, observ putin si din atitudinea si comportamentul lor vis-a-vis de tema pe care o propune filmul.
Ceea ce am observat m-a indispus total si nu a facut decat sa-mi confirme (pentru a cata oara?!?!) ca acesti copii (din prima si mai ales din a doua categorie descrise sus) sunt in totalitate spalati pe creier. Nu numai ca unii dintre ei au ras neintrerupt pe aproape intreaga durata a filmului, care este drama-dramelor iar povestea nu te lasa nici macar sa zambesti timp de 90 de minute, dar au fost siderati de cum arata acea inchisoarea. De ce? Pentru ca cei mai multi dintre ei nu mai traiesc demult in lumea reala a Romaniei secolului XXI. Probabil ca in creierele lor spalate intensiv cu “Avatar” si alte “capodopere” 3 D incep sa creada ca de fapt asa arata toata lumea. Aici are loc de fapt clivajul imens intre primele 2 categorii de copii si cei care se afla la marginea societatii. Este ceva similar cu anecdota aceea prin care ii era descrisa in cuvinte o girafa unui taran din inima Siberiei, iar acesta spunea senin la sfarsit “Io nu am vazut niciodata asa ceva, deci nu exista!”. Cam asa se intampla si la noi, si in filmul despre care vorbim. Film in care detinutii nu sunt imbracati in uniforme curate si scrobite ca cei din filmele americane, in care celulele de detentie nu arata precum camerele de hotel in care sunt “cazati” unul sau maximum 2 detinuti, unde nu ai cinema cu circuit inchis sau sala de forta si o cantina unde se mananca mai bine decat la restaurant. Inchisoarea aceea de provincie din filmul nostru este o maghernita veche si ponosita, puscariasii sunt imbracati cu hainele cu care au venit de acasa, mananca de o valoare de sub 10 lei pe zi (!!). Este locul unde manele si muzica tiganeasca sunt la putere, este locul unde legea pumnului este singura in vigoare si toti stiu (cu adevarat) de frica ei.
Nu vreau in niciun caz sa le fac un proces de intentie acestor copii. La cat de spalati pe creier sunt, oricum nu-i mai poate nimeni scoate din lumea virtuala in care traiesc. In schimb, eu nu am inteles un alt lucru. De fapt ce cauta copiii astia la filme de acest gen? Oferta mall-ului respectiv cuprindea cel putin 15 filme (din care peste 90% filme americane de spalare a creierului, asa cum le place lor)...si atunci pentru ce sa te chinuiesti 90 de minute sa vezi un film care nu-ti place si din care nu intelegi absolut nimic?!?! Doar pentru ca i s-a facut putina reclama si a fost vorbit de bine la TV?!?
In fine...m-am lungit mai mult decat am dorit cu acest articol. La finalul sau va reamintesc faptul ca filmul a luat Ursul de Argint la Berlin anul acesta. Dar nu asta este motivul pentru care trebuie sa mergeti sa-l vedeti. Este pur si simplu un film foarte bun si este cu atat mai extraordinar faptul ca in vremurile comerciale pe care le traim se mai pot face totusi si filme de exceptie precum „Eu cand vreau sa fluier, fluier“. Vizionare placuta!
Filmul cu numele din titlul articolului se refera la aceasta ultima categorie.
Povestea filmului nu este deloc noua si este in fapt destul de simpla...Sincer, nici nu ma asteptam la nu-stiu-ce poveste alambicata sau sofisticata, dar la fel ca si in cazul altor filme romanesti, distinctia vine de la modul cum este spusa aceasta poveste...de la modul in care este interpretata.
Cred ca multi dintre voi stiu deja faptul ca filmul a fost facut aproape in totalitate cu amatori si nu cu actori profesionisti. Cu exceptia lui Mihai Constantin, Clarei Voda si Adei Condeescu, restul sunt “copii problema” luati direct de la centre de reeducare.
Filmul este foarte trivial in limbaj...asa incat daca unii dintre voi v-ati gandit sa va luati si copiii cu voi la acest film, poate va mai ganditi.
Atmosfera in care se deruleaza povestea filmului este foarte tensionata si asta gratie personajului interpretat incredibil de natural (pentru ca de fapt baiatul asta se joaca pe sine) de catre George Pistereanu. De mult timp nu am mai vazut atata ura mocnita, tensiune si de ce nu nebunie, stranse laolalta intr-un singur om. Repet...este incredibil cum poate interpreta acest baiat. In plus trebuie remarcata si inteligenta regizorala extraordinara a lui Florin Serban pentru ca isi lasa actorul principal sa fie una cu personajul...il lasa sa se balbaie, sa se incurce, asa cum s-ar intampla si in viata. Nu veti vedea nicio secunda in acest film indicatiile regizorale din spatele personajului principal. Baiatul acela, asa cum am mai spus mai sus, se joaca pe sine...isi joaca propria drama si in niciun caz nu spune o poezie invata pe dinafara pentru a-si interpreta rolul.
In afara de tensiune, senzatia este si una de repulsie la ceea ce vezi...o mica inchisoare de provincie formata din cateva case si anexe extrem de vechi si paraginite unde absolut totul (dusuri, paturi, mobilier, decor etc) este de acum cel putin 40 de ani...ca sa nu mai vorbim de “locatarii” acestei inchisori, in proportie de peste 99% tigani, oameni aflati la marginea lumii si a societatii, fara nicio perspectiva si fara niciun viitor, asa cum spunea chiar personajul principal.
Nu as vrea sa intru in mai multe detalii in ceea ce priveste lumea care populeaza inchisorile romanesti, ideea de privare de libertate, categoriile sociale din care provin acesti detinuti si poate cel mai important lucru cam ce fac ei dupa ce ies din inchisori...poate ca acest subiect il voi trata vreodata intr-un articol separat.
Pot sa spun insa, ca din punct de vedere al realismului si naturaletei cu care este prezentata aceasta lume urata a inchisorii, filmul asta (alaturi de “Cel mai iubit dintre pamanteni”) este in topul absolut al filmelor romanesti.
As vrea, totusi, asa cum fac de fiecare data cand vorbesc despre un film romanesc, sa spun si cateva cuvinte despre sala de cinema...de fapt despre spectatorii din sala. Nu am avut timp, din pacate, sa vad filmul acum o saptamana in weekend-ul in care a avut premiera...pentru ca as fi putut sa-l vad la Cinema Studio. In felul asta am fost nevoit sa merg la Mall (nu conteaza numele sau pentru ca sunt toate la fel). Filmul ruleaza intr-o sala relativ mica de maximum 130 de locuri, iar la spectacolul la care am fost si eu au fost cam 20 de oameni in sala, in majoritate tineri si foarte tineri. Si tot cum fac de obicei cand merg la film, observ putin si din atitudinea si comportamentul lor vis-a-vis de tema pe care o propune filmul.
Ceea ce am observat m-a indispus total si nu a facut decat sa-mi confirme (pentru a cata oara?!?!) ca acesti copii (din prima si mai ales din a doua categorie descrise sus) sunt in totalitate spalati pe creier. Nu numai ca unii dintre ei au ras neintrerupt pe aproape intreaga durata a filmului, care este drama-dramelor iar povestea nu te lasa nici macar sa zambesti timp de 90 de minute, dar au fost siderati de cum arata acea inchisoarea. De ce? Pentru ca cei mai multi dintre ei nu mai traiesc demult in lumea reala a Romaniei secolului XXI. Probabil ca in creierele lor spalate intensiv cu “Avatar” si alte “capodopere” 3 D incep sa creada ca de fapt asa arata toata lumea. Aici are loc de fapt clivajul imens intre primele 2 categorii de copii si cei care se afla la marginea societatii. Este ceva similar cu anecdota aceea prin care ii era descrisa in cuvinte o girafa unui taran din inima Siberiei, iar acesta spunea senin la sfarsit “Io nu am vazut niciodata asa ceva, deci nu exista!”. Cam asa se intampla si la noi, si in filmul despre care vorbim. Film in care detinutii nu sunt imbracati in uniforme curate si scrobite ca cei din filmele americane, in care celulele de detentie nu arata precum camerele de hotel in care sunt “cazati” unul sau maximum 2 detinuti, unde nu ai cinema cu circuit inchis sau sala de forta si o cantina unde se mananca mai bine decat la restaurant. Inchisoarea aceea de provincie din filmul nostru este o maghernita veche si ponosita, puscariasii sunt imbracati cu hainele cu care au venit de acasa, mananca de o valoare de sub 10 lei pe zi (!!). Este locul unde manele si muzica tiganeasca sunt la putere, este locul unde legea pumnului este singura in vigoare si toti stiu (cu adevarat) de frica ei.
Nu vreau in niciun caz sa le fac un proces de intentie acestor copii. La cat de spalati pe creier sunt, oricum nu-i mai poate nimeni scoate din lumea virtuala in care traiesc. In schimb, eu nu am inteles un alt lucru. De fapt ce cauta copiii astia la filme de acest gen? Oferta mall-ului respectiv cuprindea cel putin 15 filme (din care peste 90% filme americane de spalare a creierului, asa cum le place lor)...si atunci pentru ce sa te chinuiesti 90 de minute sa vezi un film care nu-ti place si din care nu intelegi absolut nimic?!?! Doar pentru ca i s-a facut putina reclama si a fost vorbit de bine la TV?!?
In fine...m-am lungit mai mult decat am dorit cu acest articol. La finalul sau va reamintesc faptul ca filmul a luat Ursul de Argint la Berlin anul acesta. Dar nu asta este motivul pentru care trebuie sa mergeti sa-l vedeti. Este pur si simplu un film foarte bun si este cu atat mai extraordinar faptul ca in vremurile comerciale pe care le traim se mai pot face totusi si filme de exceptie precum „Eu cand vreau sa fluier, fluier“. Vizionare placuta!
Sunday, October 25, 2009
Amintiri din Epoca de Aur (ultima parte)
Am fost azi la cinema si am vazut si ultima parte din trilogia “Amintiri din Epoca de Aur – Dragoste in timpul liber”. Spre deosebire de partea a doua care a fost formata din 4 scurt-metraje, aceasta a treia parte a fost formata numai din 3 si cel putin unul dintre filme a fost regizat de Mungiu.
Asa cum cred ca v-am obisnuti pana acum v-il recomand si pe acesta. Cu toate ca, dupa parerea mea nici povestile si nici realizarea acestora nu se mai ridica la nivelul partii a doua, merita totusi vazut.
Daca ar fi sa fiu critic cu Mungiu as putea spune ca este probabil cel mai slab film al lui de pana acum, dar e tanar si are suficient timp sa recupereze J))
Chiar daca titlul acestui articol face referire doar la filmul lui Mungiu, tot in acest weekend am vazut si ultimul film al lui Mircea Daneliuc. Filmul se numeste “Cele ce plutesc”. In cazul acestui film chiar nu as dori sa intru in amanunte si sa analizez povestea sau maniera in care a fost regizat. Cunosc bine filmele lui Daneliuc si as vrea ca el sa ramana in memoria mea in primul rand cu “Proba de microfon”, “Croaziera”, “Glissando” sau “Senatorul Melcilor”si cu greu in al doilea rand cu “Patul conjugal” si “Aceasta lehamite”, dar in niciun caz cu “Ambasadori cautam patrie” sau acest “Cele ce plutesc”. Vazandu-i “evolutia” prin intermediul filmelor facute dupa 1989, pot spune cu toata convingerea ca, din pacate, Mircea Daneliuc nu mai are nimic de spus in filmul romanesc. Si din pacate tot cam asa s-a intamplat si cu ceilalti regizori trecuti de o anumita varsta (Pita, Carmazan, Stere Gulea cu acea telenovela cinematografica “Weekend cu mama”, Saizescu, Sergiu Nicolaescu etc) care nu au stiut cand sa se opreasca si au insistat sa continue cu realizarea unor filme foarte proaste sau uneori chiar penibile, cu exceptia lui Lucian Pintilie.
A nu se intelege ca regizorii tineri, asa numitul “nou val”, au avut pana acum numai reusite...dar in orice caz reusitele lor au fost mult mai multe decat esecurile generatiei veteranilor cinematografului romanesc.
Nu am apucat inca sa vad “Francesca” regizat de Boby Paunescu, dar nu am sperante foarte mari legate de acest film.
Oricum ar fi va recomand in continuare sa mergeti la cinema la film romanesc. Fie ca sunt bune sau proaste, oricum consider ca e mai bine sa le vedem pe ale noastre decat toate mizeriile americane pline de efecte speciale, actori fabricati si cu bugete colosale.
Asa cum cred ca v-am obisnuti pana acum v-il recomand si pe acesta. Cu toate ca, dupa parerea mea nici povestile si nici realizarea acestora nu se mai ridica la nivelul partii a doua, merita totusi vazut.
Daca ar fi sa fiu critic cu Mungiu as putea spune ca este probabil cel mai slab film al lui de pana acum, dar e tanar si are suficient timp sa recupereze J))
Chiar daca titlul acestui articol face referire doar la filmul lui Mungiu, tot in acest weekend am vazut si ultimul film al lui Mircea Daneliuc. Filmul se numeste “Cele ce plutesc”. In cazul acestui film chiar nu as dori sa intru in amanunte si sa analizez povestea sau maniera in care a fost regizat. Cunosc bine filmele lui Daneliuc si as vrea ca el sa ramana in memoria mea in primul rand cu “Proba de microfon”, “Croaziera”, “Glissando” sau “Senatorul Melcilor”si cu greu in al doilea rand cu “Patul conjugal” si “Aceasta lehamite”, dar in niciun caz cu “Ambasadori cautam patrie” sau acest “Cele ce plutesc”. Vazandu-i “evolutia” prin intermediul filmelor facute dupa 1989, pot spune cu toata convingerea ca, din pacate, Mircea Daneliuc nu mai are nimic de spus in filmul romanesc. Si din pacate tot cam asa s-a intamplat si cu ceilalti regizori trecuti de o anumita varsta (Pita, Carmazan, Stere Gulea cu acea telenovela cinematografica “Weekend cu mama”, Saizescu, Sergiu Nicolaescu etc) care nu au stiut cand sa se opreasca si au insistat sa continue cu realizarea unor filme foarte proaste sau uneori chiar penibile, cu exceptia lui Lucian Pintilie.
A nu se intelege ca regizorii tineri, asa numitul “nou val”, au avut pana acum numai reusite...dar in orice caz reusitele lor au fost mult mai multe decat esecurile generatiei veteranilor cinematografului romanesc.
Nu am apucat inca sa vad “Francesca” regizat de Boby Paunescu, dar nu am sperante foarte mari legate de acest film.
Oricum ar fi va recomand in continuare sa mergeti la cinema la film romanesc. Fie ca sunt bune sau proaste, oricum consider ca e mai bine sa le vedem pe ale noastre decat toate mizeriile americane pline de efecte speciale, actori fabricati si cu bugete colosale.
Sunday, September 27, 2009
Amintiri din “Epoca de Aur”
Am fost ieri la Cinema Studio si am vazut, era sa spun cel mai recent film al lui Cristi Mungiu, “Amintiri din Epoca de Aur 1 - Tovarasi, frumoasa e viata!”.
Dupa “4 luni, 3 saptamani si 2 zile” care a fost primul film al trilogiei “Amintiri din Epoca de Aur“ saptamana aceasta a avut premierea cel de al doilea film al trilogiei.
Chiar daca acest film, am curaj sa spun de pe acum acest lucru, nu va lua nici Palm D’Or la Cannes sau Leul de Aur la Venetia are destule puncte bune si deci merita vazut. Printre punctele bune as vrea sa enumar o imagine foarte buna, sunet acceptabil, montaj excelent. Cele 4 scurte povestiri (legende moderne) din care este constituit filmul sunt regizate de 4 tineri regizori, lui Cristi Mungiu apartinandu-i ideea orginala si scenariul ca si coordonarea intregului proiect.
Chiar daca unele dintre situatiile povestite pe ecran sunt usor exagerate pe alocuri, actorii sunt foarte credibili in interpretarea respectivelor personaje. Veti recunoaste multi dintre “the usual suspects” care au aparut destul de des in ultimii ani atat in filmele lui Mungiu dar si la Corneliu Porumboiu sau Cristi Puiu. Vorbim aici de Teodor Corban, Ion Sapdaru, Gabriel Spahiu, Virginia Mirea si multi altii.
Poate cel mai mare castig al acestui film este faptul ca este facut in cheie comica. Ne-au trebui fix 20 de ani ca sa nu ne mai luam chiar atat de in serios prostia si obiceiurile tembele din perioada comunista si sa privim un pic mai detasati respectiva perioada.
Un alt lucru pe care l-am remarcat cu bucurie a fost acela ca sala a fost aproape plina!!
Ultimul episod al trilogiei “Amintiri din Epoca de Aur” va fi lansat fix peste o luna, pe 25 octombrie.
Va doresc vizionare placuta!
Dupa “4 luni, 3 saptamani si 2 zile” care a fost primul film al trilogiei “Amintiri din Epoca de Aur“ saptamana aceasta a avut premierea cel de al doilea film al trilogiei.
Chiar daca acest film, am curaj sa spun de pe acum acest lucru, nu va lua nici Palm D’Or la Cannes sau Leul de Aur la Venetia are destule puncte bune si deci merita vazut. Printre punctele bune as vrea sa enumar o imagine foarte buna, sunet acceptabil, montaj excelent. Cele 4 scurte povestiri (legende moderne) din care este constituit filmul sunt regizate de 4 tineri regizori, lui Cristi Mungiu apartinandu-i ideea orginala si scenariul ca si coordonarea intregului proiect.
Chiar daca unele dintre situatiile povestite pe ecran sunt usor exagerate pe alocuri, actorii sunt foarte credibili in interpretarea respectivelor personaje. Veti recunoaste multi dintre “the usual suspects” care au aparut destul de des in ultimii ani atat in filmele lui Mungiu dar si la Corneliu Porumboiu sau Cristi Puiu. Vorbim aici de Teodor Corban, Ion Sapdaru, Gabriel Spahiu, Virginia Mirea si multi altii.
Poate cel mai mare castig al acestui film este faptul ca este facut in cheie comica. Ne-au trebui fix 20 de ani ca sa nu ne mai luam chiar atat de in serios prostia si obiceiurile tembele din perioada comunista si sa privim un pic mai detasati respectiva perioada.
Un alt lucru pe care l-am remarcat cu bucurie a fost acela ca sala a fost aproape plina!!
Ultimul episod al trilogiei “Amintiri din Epoca de Aur” va fi lansat fix peste o luna, pe 25 octombrie.
Va doresc vizionare placuta!
Sunday, September 13, 2009
Cel mai iubit dintre pamanteni
A trecut deja un an...pe nesimtite...Da, pe 14 septembrie comemoram un an de la moartea talentului urias numit Stefan Iordache...si nu sunt vorbe mari...de fapt nu exista vorbe prea mari cand vorbesti despre talentul sau...
Jurnalul National a avut o initiativa demna de toata lauda si a lansat impreuna cu Jurnalul de Duminica dvd-ul cu filmul "Cel mai iubit dintre pamanteni".
Nu vreau sa mai intru intr-o analiza pe marginea filmului...eu mi-am exprimat mai de mult opinia si consider in continuare ca acest film face parte (din punctul meu de vedere) din top 5 al celor mai bune filme romanesti din totdeauna alaturi de productii precum "Padurea spanzuratilor" a lui Ciulei, "Reconstituirea" si "De ce trag clopotele, Mitica?" ambele ale lui Pintilie, "Morometii" al lui Stere Gulea...
A fost un film cu o istorie controversata si zbuciumata...mai multe amanunte veti putea afla in articolele din Jurnalul de Duminica...ceea ce mi se pare de foarte bun augur este faptul ca regizorul filmului (Serban Marinescu) reitereaza, destul de raspicat, ca nu si-a propus niciodata sa faca o ecranizare a romanului "Cel mai iubit dintre pamanteni" ci doar un film inspirat si adaptat dupa respectiva poveste. O mentiune necesara si de bun simt care sper ca va mai subtia tonul criticilor acestui film de exceptie.
Despre prestatia actoriceasca a lui Stefan Iordache nu mai are rost sa comentez...poate ca se vor mai face filme inspirate din romanul "Cel mai iubit dintre pamanteni" in urmatorii 10, 20 sau 30 de ani, insa in memoria mea nu va mai exista un alt Victor Petrini decat cel interpretat de Stefan Iordache...
Jurnalul National a avut o initiativa demna de toata lauda si a lansat impreuna cu Jurnalul de Duminica dvd-ul cu filmul "Cel mai iubit dintre pamanteni".
Nu vreau sa mai intru intr-o analiza pe marginea filmului...eu mi-am exprimat mai de mult opinia si consider in continuare ca acest film face parte (din punctul meu de vedere) din top 5 al celor mai bune filme romanesti din totdeauna alaturi de productii precum "Padurea spanzuratilor" a lui Ciulei, "Reconstituirea" si "De ce trag clopotele, Mitica?" ambele ale lui Pintilie, "Morometii" al lui Stere Gulea...
A fost un film cu o istorie controversata si zbuciumata...mai multe amanunte veti putea afla in articolele din Jurnalul de Duminica...ceea ce mi se pare de foarte bun augur este faptul ca regizorul filmului (Serban Marinescu) reitereaza, destul de raspicat, ca nu si-a propus niciodata sa faca o ecranizare a romanului "Cel mai iubit dintre pamanteni" ci doar un film inspirat si adaptat dupa respectiva poveste. O mentiune necesara si de bun simt care sper ca va mai subtia tonul criticilor acestui film de exceptie.
Despre prestatia actoriceasca a lui Stefan Iordache nu mai are rost sa comentez...poate ca se vor mai face filme inspirate din romanul "Cel mai iubit dintre pamanteni" in urmatorii 10, 20 sau 30 de ani, insa in memoria mea nu va mai exista un alt Victor Petrini decat cel interpretat de Stefan Iordache...
Sunday, July 5, 2009
Politist, Adjectiv = FILM!
Am fost deunazi la cinema si am vazut cel mai recent film al lui Corneliu Porumboiu. Este vorba de “Politist, Adjectiv”. Am mers la cinema cu asteptari mari si cu inima stransa...mi se intampla la fel de fiecare data. Cu inima stransa de frica sa nu plec dezamagit.
Dar nu a fost asa. Filmul poate ca este un pic prea lung, dar marturisesc ca nu m-a plictisit niciun moment. Era necesar sa fie asa...sa ne introduca in atmosfera specifica munii de politist a personajului principal interpretat (bine, ca de obicei) de Dragos Bucur.
Firul asa zis epic al acestui film este doar un pretext...dialogurile sunt, de fapt, cheia filmului. Sunt savuroase si extrem de sofisticate pentru niste oameni totusi banali. Tocmai aici intervine maiestria lui Porumboiu (regizor si scenarist). La fel ca si in “A fost sau nu a fost”, filmul este despre oameni normali, dintr-un mic oras de provincie din Romania (Vaslui), in care nu prea se intampla nimic iar Politia locala nu se poate ocupa decat cu lucruri mici.
Nu am de gand sa va povestesc actiunea filmului si cu atat mai putin dialogurile extraordinare dintre personaje. As vrea numai sa va fac sa va imaginati urmatoarea scena: actiunea se petrece in biroul Comandantului sectiei de Politie (intepretat exceptional de Vlad Ivanov), iar in cadru sunt 3 personaje: Comandantul, politistul tanar (Dragos Bucur) care inca mai crede ca are constiinta si politistul in varsta depasit de evenimentele din jurul sau.
Dupa ce Politistul tanar ii expune Comandantului cazul la care lucra, acesta din urma ii solicita incheierea rapida a cazului printr-un flagrant. Numai ca Politistul tanar se opune tocmai la imboldul contiintei proprii. Urmeaza momente superbe in care Comandantul il pune pe tanar sa caute, sa citeasca din DEX si sa inteleaga sensul unor cuvinte precum: Constiinta, Lege, Morala intr-o inlantuire perfect logica. Politistul tanar este bulversat de definitiile gasite si mai ales de rationamentele Comandantului care isi incheie apoteotic demonstratia minutioasa spunand (atentie!):
- Comandantul: Voi stiti cum se numeste ce am facut eu cu voi acum?
- Cei doi: Nu dom’ Comandant. Cum se numeste ?
- Comandantul: Se numeste Maieutica, ma!
...si toate aceste discutii aveau loc intr-o sectie de Politie din Vaslui... -:)))
Va las sa descoperiti singuri restul dialogurilor si ideilor transmise. Mergeti la cinema sa vedeti “Politist, Adjectiv”. Merita!!
Dar nu a fost asa. Filmul poate ca este un pic prea lung, dar marturisesc ca nu m-a plictisit niciun moment. Era necesar sa fie asa...sa ne introduca in atmosfera specifica munii de politist a personajului principal interpretat (bine, ca de obicei) de Dragos Bucur.
Firul asa zis epic al acestui film este doar un pretext...dialogurile sunt, de fapt, cheia filmului. Sunt savuroase si extrem de sofisticate pentru niste oameni totusi banali. Tocmai aici intervine maiestria lui Porumboiu (regizor si scenarist). La fel ca si in “A fost sau nu a fost”, filmul este despre oameni normali, dintr-un mic oras de provincie din Romania (Vaslui), in care nu prea se intampla nimic iar Politia locala nu se poate ocupa decat cu lucruri mici.
Nu am de gand sa va povestesc actiunea filmului si cu atat mai putin dialogurile extraordinare dintre personaje. As vrea numai sa va fac sa va imaginati urmatoarea scena: actiunea se petrece in biroul Comandantului sectiei de Politie (intepretat exceptional de Vlad Ivanov), iar in cadru sunt 3 personaje: Comandantul, politistul tanar (Dragos Bucur) care inca mai crede ca are constiinta si politistul in varsta depasit de evenimentele din jurul sau.
Dupa ce Politistul tanar ii expune Comandantului cazul la care lucra, acesta din urma ii solicita incheierea rapida a cazului printr-un flagrant. Numai ca Politistul tanar se opune tocmai la imboldul contiintei proprii. Urmeaza momente superbe in care Comandantul il pune pe tanar sa caute, sa citeasca din DEX si sa inteleaga sensul unor cuvinte precum: Constiinta, Lege, Morala intr-o inlantuire perfect logica. Politistul tanar este bulversat de definitiile gasite si mai ales de rationamentele Comandantului care isi incheie apoteotic demonstratia minutioasa spunand (atentie!):
- Comandantul: Voi stiti cum se numeste ce am facut eu cu voi acum?
- Cei doi: Nu dom’ Comandant. Cum se numeste ?
- Comandantul: Se numeste Maieutica, ma!
...si toate aceste discutii aveau loc intr-o sectie de Politie din Vaslui... -:)))
Va las sa descoperiti singuri restul dialogurilor si ideilor transmise. Mergeti la cinema sa vedeti “Politist, Adjectiv”. Merita!!
Thursday, June 18, 2009
Agonie si extaz. Este posibila o Generatie de Aur? - Ultima parte
...continuare
Dupa ’90, asa cum era si de asteptat, filmul romanesc a avut un moment de mare cotitura, insa evolutia sa nu a fost deloc lina. In anii ’90 regizorii romani si-au descatusat angoasele si si-au dat frau liber ideilor care timp de multi ani nu au putut fi puse in practica din cauza regimului comunist. In acest fel s-a facut trecerea, destul de brusca, de la un film romanesc cam naiv la unul extrem de agresiv, atat in limbaj cat si in gesturi. Si cu toate ca acum exista in sfarsit libertatea de exprimare la care visasera generatii intregi de regizori, actori si scenaristi, totusi capodoperele cinematografice mult-asteptate nu au venit. Vasazica, la fel ca in multe alte domenii, aveam libertate dar nu prea stiam ce sa facem cu ea.
Si cu toate ca in anii’90 nu a mai existat comanda politica, totusi mare parte din filmele de atunci au fost de o foarte proasta calitate. In plus, cinematograful romanesc avea sa infrunte lipsa de bani de la buget, interesul din-ce-in mai scazut al spectatorilor si dupa ’96 concurenta extrem de puternica a televiziunii. Au fost, din punctul meu de vedere, ani negri pentru filmul romanesc.
Ca intotdeauna, au fost si cateva filme care au reusit sa straluceasca ca niste mici bijuterii, intr-o gramada de gunoi. Ma refer la filme precum Balanta (Lucian Pintilie), “Cel mai iubit dintre pamanteni” (Serban Marinescu), Hotel de Lux (Dan Pita), “De ce trag Clopotele Mitica?” (Lucian Pintilie – film interzis in 1982 si lansat oficial abia la 10 ani dupa), “E pericoloso sporgersi” (debut Nae Caranfil), “Craii de Curtea Veche” (Mircea Veroiu), “Filantropica” (Nae Caranfil) s.a. Au venit si primele premii internationale importante.
Incheind acest scurt istoric (care a fost de fapt un pic cam lung) parerea mea este ca in perioada anilor ’50 – ’90 nu se poate vorbi despre un mesaj inchegat al cinematografiei romanesti. Nu a existat ceea ce poate fi numita o rezistenta prin film, fiind vorba doar de evenimente izolate. De aceea, cel putin din punct de vedere regizoral, indiferent cat de nostaligici suntem nu putem vorbi de o generatie de aur in filmul romanesc.
Fenomenul s-a schimbat insa brusc dupa anul 2000. Nume noi din aceiasi generatie de regizori au aparut, cu o medie de varsta in acest moment de aproximativ 30 de ani (cu exceptia nefericita a lui Nemescu). Ii amintesc aici pe Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Cristian Nemescu, Catalin Mitulescu, Tudor Giurgiu s.a.
Ei sunt autorii unor filme precum “Moartea d-nului Lazarescu”, “Occident”, “Legaturi Bolnavicioase”, “Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii”, “Hartia va fi albastra”, “A fost sau nu a fost”, “4 Luni, 3 saptamani si 2 zile”, “California Dreamin’ ”, “Pescuit Sportiv”. Odata cu aceste filme au venit si premii internationale cu adevarat importante in lumea filmului. De la “Palm D’Or” si “Un Certain regard” la Cannes, la nenumarate alte premii in festivaluri foarte puternice precum Berlin, Venetia, Karlovy Vary etc.
Numai daca am face un inventar al premiilor internationale obtinute de filmele romanesti din ultimii ani am putea sa credem ca cinematograful romanesc traieste cea mai fasta perioada din istoria sa...si totusi nu este asa...cu toate ca in ultimii ani calitatea filmelor a crescut foarte mult, salile de cinema sunt mai goale ca oricand. Atat tinerii cat si adultii par ca nu mai sunt interesati de film in general si de filmul romanesc in particular. Incasarile sunt ridicole. Cristian Mungiu spunea cu tristete intr-un interviu de acum un an ca in Franta a avut de 20 de ori mai multi spectatori decat in Romania cu filmul “4,3,2”. In conditiile in care acesta a fost filmul romanesc cu cel mai bun marketing din ultimii ani. Intr-un alt interviu, Nae Caranfil referindu-se atat la audienta celui mai recent film al sau (N.B.“Restul e tacere”), cat si la alte firme romanesti, comenta la fel de trist ca –citez din memorie- “(...) Din pacate publicul roman nu este pregatit pentru un cinema de un asemenea nivel (...)”.
Deci filmul romanesc oscileaza in continuare intre agonie si extaz. Avem regizori tineri extrem de talentati recompensati cu premii internationale foarte importante, dar salile de cinema sunt goale. Sprijinul financiar al statului pentru realizarea unor astfel de filme este extrem de redus cu toate ca daca am sti “sa ne vindem” am putea sa aducem foarte multi bani in tara –mai ales din Europa de vest, mare amatoare de film de calitate-, iar banii astfel castigati ar putea fi folositi pentru alte proiecte cinematografice.
Temerea mea este ca, dincolo de toate aceste amanunte, sa nu pierdem in mod iremediabil ceva care ar putea sa se constituie, pentru prima oara in istorie, intr-adevar intr-o generatie de aur a filmului romanesc.
Intr-un singur fel putem sa prevenim aceasta pierdere imensa: Dragilor, mergeti la cinema la film romanesc. Nu toate filmele sunt exceptionale, dar sunt din ce in ce mai bune. Mergeti la cinema la film romanesc! Aceste filme sunt cu noi si despre noi. Nu putem sa mai fugim la nesfarsit de ceea ce suntem ca popor. Mergeti la cinema la film romanesc, chiar daca de multe ori veti avea parte de povesti incomode. Trebuie sa ne acceptam asa cum suntem. MERGETI LA CINEMA LA FILM ROMANESC!
P.S. Pe 3 iulie va avea loc si in Romania premiera oficiala a filmului “Politist, Adjectiv” (Corneliu Porumboiu) deja premiat la editia din acest an a festivalului de la Cannes. Poate reusiti sa va faceti timp si sa mergeti la cinema sa vedeti acest film.
Dupa ’90, asa cum era si de asteptat, filmul romanesc a avut un moment de mare cotitura, insa evolutia sa nu a fost deloc lina. In anii ’90 regizorii romani si-au descatusat angoasele si si-au dat frau liber ideilor care timp de multi ani nu au putut fi puse in practica din cauza regimului comunist. In acest fel s-a facut trecerea, destul de brusca, de la un film romanesc cam naiv la unul extrem de agresiv, atat in limbaj cat si in gesturi. Si cu toate ca acum exista in sfarsit libertatea de exprimare la care visasera generatii intregi de regizori, actori si scenaristi, totusi capodoperele cinematografice mult-asteptate nu au venit. Vasazica, la fel ca in multe alte domenii, aveam libertate dar nu prea stiam ce sa facem cu ea.
Si cu toate ca in anii’90 nu a mai existat comanda politica, totusi mare parte din filmele de atunci au fost de o foarte proasta calitate. In plus, cinematograful romanesc avea sa infrunte lipsa de bani de la buget, interesul din-ce-in mai scazut al spectatorilor si dupa ’96 concurenta extrem de puternica a televiziunii. Au fost, din punctul meu de vedere, ani negri pentru filmul romanesc.
Ca intotdeauna, au fost si cateva filme care au reusit sa straluceasca ca niste mici bijuterii, intr-o gramada de gunoi. Ma refer la filme precum Balanta (Lucian Pintilie), “Cel mai iubit dintre pamanteni” (Serban Marinescu), Hotel de Lux (Dan Pita), “De ce trag Clopotele Mitica?” (Lucian Pintilie – film interzis in 1982 si lansat oficial abia la 10 ani dupa), “E pericoloso sporgersi” (debut Nae Caranfil), “Craii de Curtea Veche” (Mircea Veroiu), “Filantropica” (Nae Caranfil) s.a. Au venit si primele premii internationale importante.
Incheind acest scurt istoric (care a fost de fapt un pic cam lung) parerea mea este ca in perioada anilor ’50 – ’90 nu se poate vorbi despre un mesaj inchegat al cinematografiei romanesti. Nu a existat ceea ce poate fi numita o rezistenta prin film, fiind vorba doar de evenimente izolate. De aceea, cel putin din punct de vedere regizoral, indiferent cat de nostaligici suntem nu putem vorbi de o generatie de aur in filmul romanesc.
Fenomenul s-a schimbat insa brusc dupa anul 2000. Nume noi din aceiasi generatie de regizori au aparut, cu o medie de varsta in acest moment de aproximativ 30 de ani (cu exceptia nefericita a lui Nemescu). Ii amintesc aici pe Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Cristian Nemescu, Catalin Mitulescu, Tudor Giurgiu s.a.
Ei sunt autorii unor filme precum “Moartea d-nului Lazarescu”, “Occident”, “Legaturi Bolnavicioase”, “Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii”, “Hartia va fi albastra”, “A fost sau nu a fost”, “4 Luni, 3 saptamani si 2 zile”, “California Dreamin’ ”, “Pescuit Sportiv”. Odata cu aceste filme au venit si premii internationale cu adevarat importante in lumea filmului. De la “Palm D’Or” si “Un Certain regard” la Cannes, la nenumarate alte premii in festivaluri foarte puternice precum Berlin, Venetia, Karlovy Vary etc.
Numai daca am face un inventar al premiilor internationale obtinute de filmele romanesti din ultimii ani am putea sa credem ca cinematograful romanesc traieste cea mai fasta perioada din istoria sa...si totusi nu este asa...cu toate ca in ultimii ani calitatea filmelor a crescut foarte mult, salile de cinema sunt mai goale ca oricand. Atat tinerii cat si adultii par ca nu mai sunt interesati de film in general si de filmul romanesc in particular. Incasarile sunt ridicole. Cristian Mungiu spunea cu tristete intr-un interviu de acum un an ca in Franta a avut de 20 de ori mai multi spectatori decat in Romania cu filmul “4,3,2”. In conditiile in care acesta a fost filmul romanesc cu cel mai bun marketing din ultimii ani. Intr-un alt interviu, Nae Caranfil referindu-se atat la audienta celui mai recent film al sau (N.B.“Restul e tacere”), cat si la alte firme romanesti, comenta la fel de trist ca –citez din memorie- “(...) Din pacate publicul roman nu este pregatit pentru un cinema de un asemenea nivel (...)”.
Deci filmul romanesc oscileaza in continuare intre agonie si extaz. Avem regizori tineri extrem de talentati recompensati cu premii internationale foarte importante, dar salile de cinema sunt goale. Sprijinul financiar al statului pentru realizarea unor astfel de filme este extrem de redus cu toate ca daca am sti “sa ne vindem” am putea sa aducem foarte multi bani in tara –mai ales din Europa de vest, mare amatoare de film de calitate-, iar banii astfel castigati ar putea fi folositi pentru alte proiecte cinematografice.
Temerea mea este ca, dincolo de toate aceste amanunte, sa nu pierdem in mod iremediabil ceva care ar putea sa se constituie, pentru prima oara in istorie, intr-adevar intr-o generatie de aur a filmului romanesc.
Intr-un singur fel putem sa prevenim aceasta pierdere imensa: Dragilor, mergeti la cinema la film romanesc. Nu toate filmele sunt exceptionale, dar sunt din ce in ce mai bune. Mergeti la cinema la film romanesc! Aceste filme sunt cu noi si despre noi. Nu putem sa mai fugim la nesfarsit de ceea ce suntem ca popor. Mergeti la cinema la film romanesc, chiar daca de multe ori veti avea parte de povesti incomode. Trebuie sa ne acceptam asa cum suntem. MERGETI LA CINEMA LA FILM ROMANESC!
P.S. Pe 3 iulie va avea loc si in Romania premiera oficiala a filmului “Politist, Adjectiv” (Corneliu Porumboiu) deja premiat la editia din acest an a festivalului de la Cannes. Poate reusiti sa va faceti timp si sa mergeti la cinema sa vedeti acest film.
Monday, June 15, 2009
Agonie si extaz. Este posibila o Generatie de Aur? - Prima parte
Unii dintre voi poate au crezut vreun moment ca in spatele acestui titlu se va ascunde un articol pe tema fotbalistica in care ma voi referi la Hagi, Popescu s.a. Gresit! Inseamna ca nu ati citit “Declaratia de Intentie”... :)
In acest articol ma voi referi in exclusivitate la filmul romanesc si nu ca un critic de film ci ca un mare consumator de film romanesc.
Dupa parerea mea, filmul romanesc a avut o existenta chinuita de foarte multe decenii incoace. Nu am sa ma refer la perioada interbelica pentru ca stiu destul de putine lucruri despre filmul romanesc de atunci.
Pot in schimb sa ma refer la perioada postbelica (fara sa fac o cronica amanuntita) care se intinde din anii ’50 si pana in prezent. In acesti aproape 60 de ani filmul romanesc a oscilat in permanenta intre agonie si extaz...In 60 de ani am avut parte atat de filme foarte bune –destul de putine ce-i drept- si actori minunati, dar si de filme incredibil de proaste si “actori” improvizati.
Am pomenit ceva mai sus de existenta chinuita a filmului romanesc. Cred cu tarie in aceasta afirmatie. Au fost decenii la rand cand mari regizori pe care si i-ar fi dorit orice tara –spre exemplu Pintilie- au fost interzisi pe criterii politice, iar alti regizori cel mult mediocri au facut cariera cu filme de propaganda comunista. La fel ca si in economie, societate, mediul politic etc. trecerea de la regimul stalinist al lui Gheorghiu Dej la regimul (initial) socialist al lui Nicolae Ceausescu s-a vazut foarte bine si in filmul romanesc. Pe nesimtite au disparut filmele agresiv propagandistice referitoare la nationalizare si colectivizare, la lupta cu “banditii burghezi”, aparand/dezvoltandu-se filmele cu tema istorico-patriotica.
Daca in anii ’60-’70 au “razbit” filme de mare valoare precum “Valurile Dunarii” (Liviu Ciulei), Padurea Spanzuratilor (Liviu Ciulei), Reconstituirea (Lucian Pintilie), in anii ’80 –fara sa fac un inventar precis al tuturor filmelor bune din acea perioada- si-au facut simtita prezenta si alti regizori iar numarul filmelor de buna calitate precum “Concurs” (Dan Pita), “Glissando” (Mircea Daneliuc), “Noiembrie, ultimul bal” (Dan Pita), “Morometii” (Stere Gulea), “Cuibul de Viespi” Horea Popescu) a fost in crestere.
A fost perioada in care s-au facut multe filme romanesti. Au fost ani in care media era undeva la 30 de filme pe an. Cred ca a fost singura perioada din istorie in care filmul romaneasc a beneficiat de bani suficient de multi. In acelasi timp a fost si perioada in care ponderea filmelor de calitate a fost una destul de scazuta. A fost perioada in care foarte mari actori precum Amza Pellea, Toma Caragiu, Octavian Cotescu s.a. si-au consumat talentul imens in productii cel mult mediocre daca nu chiar imbecile...pentru ca nu li se ofereau “partituri” pe masura talentului lor. A fost perioada in care filmele romanesti –chiar si acele putine de buna calitate- nu prea “ieseau la export”...poate cel mult in tarile din spatiul comunist. Poate si din acest motiv numarul nefiresc de scazut de premii internationale importante.
Perioada anilor ’80 a mai adus, de asemenea, pe langa abundenta de filme pe teme patriotico-istorice si o abundenta de filme muncitoresc-moralizatoare. Unii dintre voi poate isi mai amintesc de “superbul” film de mare simt civic, patriotic si muncitoresc numit “Salutari de la Agigea” (este un fel de oda adusa constructiei Canalului Dunare-Marea Neagra) pe un scenariu scris de...surpriza... Mihai Tatulici!! Acel Mihai Tatulici care ne da astazi lectii de politica, democratie si civism la Realitatea TV.
- va urma -
In acest articol ma voi referi in exclusivitate la filmul romanesc si nu ca un critic de film ci ca un mare consumator de film romanesc.
Dupa parerea mea, filmul romanesc a avut o existenta chinuita de foarte multe decenii incoace. Nu am sa ma refer la perioada interbelica pentru ca stiu destul de putine lucruri despre filmul romanesc de atunci.
Pot in schimb sa ma refer la perioada postbelica (fara sa fac o cronica amanuntita) care se intinde din anii ’50 si pana in prezent. In acesti aproape 60 de ani filmul romanesc a oscilat in permanenta intre agonie si extaz...In 60 de ani am avut parte atat de filme foarte bune –destul de putine ce-i drept- si actori minunati, dar si de filme incredibil de proaste si “actori” improvizati.
Am pomenit ceva mai sus de existenta chinuita a filmului romanesc. Cred cu tarie in aceasta afirmatie. Au fost decenii la rand cand mari regizori pe care si i-ar fi dorit orice tara –spre exemplu Pintilie- au fost interzisi pe criterii politice, iar alti regizori cel mult mediocri au facut cariera cu filme de propaganda comunista. La fel ca si in economie, societate, mediul politic etc. trecerea de la regimul stalinist al lui Gheorghiu Dej la regimul (initial) socialist al lui Nicolae Ceausescu s-a vazut foarte bine si in filmul romanesc. Pe nesimtite au disparut filmele agresiv propagandistice referitoare la nationalizare si colectivizare, la lupta cu “banditii burghezi”, aparand/dezvoltandu-se filmele cu tema istorico-patriotica.
Daca in anii ’60-’70 au “razbit” filme de mare valoare precum “Valurile Dunarii” (Liviu Ciulei), Padurea Spanzuratilor (Liviu Ciulei), Reconstituirea (Lucian Pintilie), in anii ’80 –fara sa fac un inventar precis al tuturor filmelor bune din acea perioada- si-au facut simtita prezenta si alti regizori iar numarul filmelor de buna calitate precum “Concurs” (Dan Pita), “Glissando” (Mircea Daneliuc), “Noiembrie, ultimul bal” (Dan Pita), “Morometii” (Stere Gulea), “Cuibul de Viespi” Horea Popescu) a fost in crestere.
A fost perioada in care s-au facut multe filme romanesti. Au fost ani in care media era undeva la 30 de filme pe an. Cred ca a fost singura perioada din istorie in care filmul romaneasc a beneficiat de bani suficient de multi. In acelasi timp a fost si perioada in care ponderea filmelor de calitate a fost una destul de scazuta. A fost perioada in care foarte mari actori precum Amza Pellea, Toma Caragiu, Octavian Cotescu s.a. si-au consumat talentul imens in productii cel mult mediocre daca nu chiar imbecile...pentru ca nu li se ofereau “partituri” pe masura talentului lor. A fost perioada in care filmele romanesti –chiar si acele putine de buna calitate- nu prea “ieseau la export”...poate cel mult in tarile din spatiul comunist. Poate si din acest motiv numarul nefiresc de scazut de premii internationale importante.
Perioada anilor ’80 a mai adus, de asemenea, pe langa abundenta de filme pe teme patriotico-istorice si o abundenta de filme muncitoresc-moralizatoare. Unii dintre voi poate isi mai amintesc de “superbul” film de mare simt civic, patriotic si muncitoresc numit “Salutari de la Agigea” (este un fel de oda adusa constructiei Canalului Dunare-Marea Neagra) pe un scenariu scris de...surpriza... Mihai Tatulici!! Acel Mihai Tatulici care ne da astazi lectii de politica, democratie si civism la Realitatea TV.
- va urma -
Subscribe to:
Posts (Atom)
