Se poate mai rau

De cand ma stiu pe lumea asta, nu am auzit in familie, de la prieteni, colegi sau cunoscuti decat lamentari despre cat de rau ne este noua in tara asta si despre cat de bine este la altii...si totusi de fiecare data, dupa accesele acestea de deprimare, fiecare incheia ideea/fraza/discutia cu un “oricum mai rau de atat nu se poate”.

Mi-am dat seama de-a lungul ultimilor 20 de ani ca “oricum mai rau de atat nu se poate” nu este o simpla propozitie goala de continut, ci o stare de spirit…mi-am mai dat seama ca suntem de fapt oamenii extremelor: fie excesiv de deprimati/pesimisti, fie de un optimism exaltat care nu are nimic la baza.

Si totusi vremurile pe care le traim de 20 de ani (nici macar nu vreau sa ma mai refer la perioada de dinainte de 1989) ne-a demonstrat de fiecare data, ca o imensa ironie a sortii ca optimismul nostru exaltat, in anumite momente, nu isi are rostul…s-a putut de fiecare data sa fie mult mai rau…

Cu totii ne aducem aminte, mai clar sau mai estompat, momente din acesti 20 ani. Cu toate ca am fost singura tara din blocul comunist care si-a incheiat socotelile cu comunismul prin violenta si sange si am crezut la acel moment ca am taiat raul de la radacina, in anii care au urmat asa-zisei revolutii, viata ne-a demonstrat prin mineriade succesive, semi-lovituri de stat, incidente interetnice teribile ca raul nu trecuse nici pe departe...ca se poate sa fie si mai rau...

Cu toate ca tara traise aproape 45 de ani de comunism din care primii 20 cu adevarat stalinisti in care toata lumea visa cu ochii deschisi la capitalism si ii astepta pe americani, in primii ani de dupa 1989 aproximativ 90% din populatia Romaniei a votat cu Iliescu alegand “linistea” si protectia sociala impotriva capitalismului salbatic fara sa “ne vindem tara”...adica nici macar nu am avut curajul sa incercam sa facem ceva la care visam de zeci de ani si am preferat asa-zisul confort al unui socialism spoit in culori tipatoare care trebuia sa dea impresia de capitalism.

Iar cand presiunea saraciei a fost atat de mare incat nu am mai suportat surogatul de capitalism oferit de Iliescu si gasca lui ce am facut? Am fost capabili sa producem un nou curent politic capabil sa scoata tara din mizerie? Nu. Nu am avut timp de asa ceva...dar a fost mult mai simplu sa votam impotriva lui Iliescu si nu pentru Conventia Democrata...iar dupa 4 ani am fost si mai dezamagiti...se putuse sa fie chiar mai rau decat pe timpul lui Iliescu.

Din 2000 si pana in 2008, pe fondul negocierilor cu NATO si UE cand se stia destul de clar ca vom adera la aceste 2 organizatii, economia a inceput sa se decupleze de politic. A fost perioada in care nivelul de trai a crescut accelerat (chiar daca uneori nu ne dam seama de acest lucru), s-au deschis granitele tarii si am exportat somerii ca si forta de munca activa in UE, etc. Numai ca politicul nu a tinut nicicum pasul cu economia...si asa s-a facut ca in realitate “prosperitatea” economica a fost asigurata in cea mai mare parte din banii veniti din afara tarii: fie ca investitii directe facute de companii straine, fie de banii “capsunarilor” trimisi familiilor lor. Guvernele care s-au succedat la conducerea tarii din 2000 incoace nu au avut niciun merit in privinta cresterii economice sau a nivelului de trai. De fiecare data, fiecare Guvern a reusit sa demonstreze ca poate fi mai incompetent decat Guvernul anterior, mai corupt, mai lipsit de viziune...pe scurt, de fiecare data s-a putut sa fie mai rau.

Revin de fiecare data si la modelul Bucurestiului care poate fi extrapolat cu usurinta la nivelul intregii tari. Istoria ultimilor 20 de ani pentru Bucuresti, este din punctul meu de vedere, una neagra. Nu numai ca nu s-a mai construit practic nimic din banul public, ca avem aceleasi gradinite, scoli, spitale, drumuri, parcuri, linii de metrou de pe vremea lui Ceausescu, dar mai mult decat atat disconfortul de a trai in Bucuresti a crescut exponential in ultimii 10 ani. Cu totii am rasuflat usurati dupa 1990 in Bucuresti...murise tiranul...se oprisera demolarile masive...orasul putea in sfarsit sa-si traga respiratia, sa renasca. Si totusi mai mult de 10 ani dupa 1990 autoritatile locale nu au fost in stare sa finalizeze blocurile (aflate in stare de structura de rezistenta) incepute atunci...si totusi si in acest moment rechinii imobiliari demoleaza intr-o veselie case vechi (unele monumente istorice) pe locul carora ridica imobile de birouri cu 10, 20 de etaje in zone de case...dar nimeni nu mai tresalta la aceste lucruri...

Imi aduc aminte cand a fost demolata biserica Sfanta Vineri din ordinul personal al lui Ceausescu...nu existau televiziuni, internet sau alte canale media pe vremea aceea, dar vestea a facut inconjurul orasului...in doar cateva zile nu cred ca mai exista vreun locuitor al Bucurestiului care sa nu fi auzit si sa nu se fi indignat de aceasta masura. In prezent avem zeci de televiziuni, ziare, pagini de internet, care nu fac decat sa spele creierul 24 de ore din 24, si totusi nimeni nu mai afla si nici nu se mai indigneaza ca acum cativa ani a fost demolata fosta scoala de baieti de pe Mantuleasa (unde a invatat si Eliade) sau ca centrul istoric al Bucurestiului se autodistruge zilnic intr-o nepasare generala...deci din nou se poate si mai rau...

Numai daca aruncam o privire la cei care au condus destinele Bucurestiului din functia de primar general in ultimii ani, ne putem face o impresie destul de completa. Despre Ciurel, Halaicu si Lis nu am sa spun nimic...au fost niste simple forme fara fond, niste incompetenti adevarati. Un punct de cotitura a fost insa “domnia” lui Basescu. Vocalul Basescu, energicul Basescu, luptatorul Basescu, in urma caruia (in mai mult de 4 ani) nu a ramas decat o singura masura de retinut: demolarea chioscurilor. Cosmetica. Nu-i nimic am zis...nu au fost bani, vremuri grele dar a venit Videanu. Baiat tanar, finut, cu spirit antreprenorial, a ramas dupa 4 ani de mandat in memoria bucurestenilor doar prin schimbarea bordurilor si reasfaltarea bulevardelor principale. Deci cosmetica cum ar veni. Ok, dar am scapat de mafiot si am adus Primar un fost chirurg...pe Oprescu care dupa mai bine de 1 an de mandat isi poate trece la capitolul realizari nimic + revitalizarea catorva scuaruri si spatii verzi. Adica din nou cosmetica...hmmm...se pare ca din nou se poate mai rau...

Cred ca am dat suficiente exemple in acest articol ca sa putem identifica cu precizie faptul ca avem o problema. Si anume faptul ca ne punem sperante desarte intr-o clasa politica formata in majoritatea ei covarsitoare din oameni incompetenti dar foarte smecheri. Aceasta speranta de forma lui “oricum, nu se poate mai rau de atat” ne conduce de fiecare data la deziluzii si deceptii si la a recunoaste printre dinti ca ne-am mai pacalit inca o data si ca totusi se poate mai rau.

Care ar fi atunci solutia? Acum mai mult de 150 de ani niste oameni vizionari au inteles fibra acestui popor si au avut ideea geniala de a aduce pe tronul Romaniei un print strain. Si a fost probabil cea mai inteligenta decizie luata vreodata in aceasta tara deoarece s-a dovedit cu varf si indesat ca in mai putin de 100 de ani, Romania recuperase considerabil decalajul enorm pe care il avea in fata lumii civilizate. Evident ca o astfel de solutie in acest moment nu mai este posibila. Acum solutiile nu mai pot veni decat din interior. Singura speranta pentru viitorul Romaniei sta in societatea civila...acolo (inca) mai pot fi gasiti oameni morali, inteligenti, culti, scoliti, integri care pot oferi o alternativa acestei clase politice...acesta este terenul fertil pe care va trebui sa lucram foarte-foarte intens in urmatorii ani. Nu va fi un proces scurt si nici usor, dar asa cum spune un vechi proverb: “Un drum de 1.000 de pasi incepe intotdeauna cu primul pas”.

Constat cu bucurie de un timp incoace ca tot mai multe voci incep sa se faca auzite, ca din-ce-in-ce mai multe bloguri si portaluri de opinie apar, ca incepem sa ne cunoastem intre noi cei care gandim la fel si care vrem un viitor mai bun pentru tara asta. Chiar daca ne-au trebuit 20 de ani, totusi este un inceput bun... este mai mult decat nimic...si mai cred ca ar trebui cu totii sa depasim aceste bariere artificiale ale pesimismului si optimismului si sa devenim cat se poate de realisti. Sa deschidem ochii si sa vedem realitatea in care traim...doar asa putem sa incepem constructia unor modele viabile.